TEATRU. Pădurea, un personaj

Deşi aparţinînd unor specii diferite (cît de diferite mai pot fi ele, din moment ce, pentru a parafraza titlul unui celebru volum de poezie, în fond toate sînt comedii), două foarte viguroase spectacole ale Teatrului „Sică Alexandrescu“ din Braşov – Puterea obişnuinţei, după Thomas Bernhard, în regia lui Claudiu Goga, şi Despre iubire la om, după Cehov, în regia lui Alexandru Dabija – au ceva în comun: pădurea. Pădurea desfrunzită. Modul în care aceasta este utilizată scenografic face pur şi simplu diferenţa conceptuală a celor două exerciţii scenice. Pădurii lui Goga (regizorul îşi semnează singur decorul, costumele, excelent gîndite şi ele, aparţinînd Liei Dogaru) îi este esenţială multitudinea de ramuri subţiri, de filamente aproape imposibil de urmărit, un ocean de dendrite prin care viermuieşte multitudinea de complexe şi de obsesii freudiene. Pădurea lui Dabija (semnată de Cosmin Ardeleanu) este una de mesteceni (nici o legătură cu filmul lui Wajda, deşi, cine ştie?…), din care au mai rămas doar trunchiurile, dacă nu falnice, ca ale stejarilor, cel puţin falice, în folosul personajelor încărcate hormonal şi al spectatorilor daţi în vileag ca voyeuri. Augsburgul din vis Pădurea lui Claudiu Goga asigură planul doi al tribulaţiilor cvintetului de circ din povestea lui Bernhard. […]