TEATRU. Polemica eşuînd în nisip (II)

În vremuri mult mai apropiate de noi, e de remarcat că, cel puţin la nivelul publicisticii teatrale, polemicile sînt primejdios de rare și mai niciodată nu ţin seama de caracteristicile pe care mi-am permis să le extrag din marea dezbatere despre rolul regiei de teatru din 1956, cele reunite printr-o paradigmă a eficienţei: relaţia dintre context și tema supusă dezbaterii, centrarea discuţiei pe fenomenul privit în ansamblul lui și orientarea discursurilor către un orizont, către o perspectivă ulterioară în raport cu momentul iniţial. În puţinele situaţii în care se confruntă opinii diferite despre unul și același obiect tematic, argumentaţia nu e, de obicei, una dialogală [A vs B și B vsA etc.], ci ori e aluzivă și adjectivală („niște criticiţe“ care-au zis una-alta, ca să citez dintr-un articol relativ recent al lui Mircea Morariu), ori chiar se dezvoltă pe muchia injuriei ad hominem, fie că e vorba de un spectacol sau altul, fie că e vorba de opinia contrară a unui critic sau a altuia. Polemica nici măcar nu apucă să se agrege, fiindcă, la nivelul discursului, tema sa devine secundară în raport cu măiestria autorului de a ridiculiza ceva sau – cel mai adesea – pe cineva. Desigur, dincolo […]