TEATRU. Să vorbim despre documentar! (I)

La o primă vedere, teatrul documentar e, foarte general, acea „specie“ a artelor spectacolului care folosește ca suport textual și situaţional materiale preexistente (de cele mai multe ori – și aproape exclusiv în România –, interviuri, dar și documente de arhivă, materiale de presă, dosare juridice etc.), concentrîndu-se asupra unor condiţii sociale și politice – iar aceste mize au, fundamental, prioritate asupra interpretării estetice a spectacolului propriu-zis. Altfel spus, „succesul“ teatrului documentar se judecă în termenii eficienţei socio-politice, nu (sau abia secundar) în termenii excelenţei în conformarea la normele estetice. Asta, cel puţin, e teoria. Practica, în schimb, lasă să se întrevadă, întîi de toate, că, departe de a fi „antiartistic“, teatrul documentar și-a „inventat“ propriile coduri, aparţinînd în același timp terenului „estetic“ (mai ales în organizarea dramaturgică a materialului de spectacol) și practicilor de intervenţie în sociopolitic. Care e marja de ficţional „permisă“ teatrului documentar pentru ca el să-și păstreze relaţia cu realul și, mai ales, cu socialul? Cum și cît îţi poţi asuma, ca artist, funcţia de reprezentare a unor grupuri sociale fără a cădea în apropriere a discursului și colonizare? Cît e „artă“ și cît e „interven – ţie/asistenţă socială“ în acest gen de teatru (aici sînt […]