TEATRU. Şi cu mama ce facem?

Nu cred că Alina Nelega şi-a propus să facă un spectacol pentru puştime – să circumscriem, cu acest cuvînt, vîrsta adolescenţei tîrzii, cu precădere uitată cînd vine vorba despre oferta teatrală şi categoriile de public. Cu atît mai mult, cu cît la Odeon se montează „pentru oameni mari“ – sau se întîmpla exclusiv asta înainte de deschiderea noii săli, de la subsol, al cărei program dă semnele căutării noilor spectatori. Dar s-a dovedit că această montare a „teatrului de pe Calea Victoriei“ puştimii îi cade surprinzător de bine. Deşi nu încearcă deloc să mîngîie tineretul în sensul blănii.   O poveste – o aproape falsă, aproape tipică „poveste de cartier“ sau de mic oraş – în 13 tablouri pe ritmuri adevărate de hip-hop şi break-dance (pe muzica şi în interpretarea actorilor înşişi), graffiti.drimz aduce pe scenă o mînă de studenţi de la UNATC (11, mai exact), în rolurile a şase tineri ale căror legături sînt mai degrabă accidentale: colegi de şcoală, cu părinţi care se cunosc şi se frecventează, vecini de apartament (Sorin o aude, astfel, pe Fatacarefuge plîngînd noaptea). Există o istorie în aceste relaţii de încărcată vecinătate – piesa e una din categoria „felie de viaţă“, oprindu-se asupra […]