Teatrul german din România – paşaport expirat spre UE?

Meditînd la faptul că tradiţia teatrală germană instituţionalizată din spaţiul românesc este de fapt mai veche de două sute de ani, că, la 1778 bunăoară, exista un săptămînal teatral la Sibiu în fecunda, deşi foarte tînăra tradiţie a „Dramaturgiei hamburgheze“ a lui Lessing (nota bene: în condiţiile în care actualmente avem două reviste tipărite dedicate exclusiv teatrului în întreaga ţară, care nu apar cu frecvenţă lunară), te cuprinde un fior de cucernicie faţă de trecut şi unul de sfîrşit de lume cînd urmăreşti cîteva date statistice reprezentative pentru teatrul german din România…   Care e soluţia de a ieşi din această – o spun fără rezerve – fundătură? Paradoxal, nu cred că (doar) revalorificarea trecutului specific local este opţiunea salvatoare a teatrului german. Cred că sîntem în situaţia – oricît de cinic ar suna asta – de a ne sincroniza cu ceea ce înseamnă cultura germană direct de la sursă. Veşnicele preocupări ale germanilor români de a-şi sonda valorile trecutului, de a povesti despre propriii scriitori, actori, compozitori, pictori etc. este un lucru care, oricît de dureros ar fi, nu mai interesează pe nimeni, cu rarisime excepţii. Ne amăgim amarnic cu o recunoştinţă pe care ne-o acordăm noi între noi […]