„Teatrul nu e o clădire“. Ce s-a întîmplat în 2015
- 08-01-2016
- Nr. 804
-
Iulia POPOVICI
- Actualitate
- 0 Comentarii
„Teatrul nu e o clădire.“ E un slogan de acum cîţiva ani, chintesenţa răbufnirii de nemulţumire a artiștilor în faţa monopolului logistic deţinut de teatrele publice și a direcţionării privilegiate a fondurilor publice către reabilitarea sediilor teatrelor – dar și în faţa neplăcutei realităţi că managerii de teatru sînt evaluaţi adeseori mai degrabă pentru reușitele imobiliare decît pentru cele artistice. Însă „stabilizarea“ trupelor de teatru este, istoric încă de prin secolul al XVI-lea, ceea ce a oferit acestei arte nu doar sigu – ranţa unei activităţi continue (de altfel, nu degeaba se numește instituţia publică din Italia postbelică „teatro stabile“, iar în Rusia se cheamă de cîteva secole „teatru permanent“), ci și un public neîntîmplător și o anumită relaţie cu acesta. Iar anul 2015 ne-a adus aminte în mod dramatic faptul că, într-adevăr, teatrul nu înseamnă o clădire, însă clădirea e cea care asigură continuitatea funcţiei sociale a teatrului. Și că într-adevăr, așa cum consideră mulţi dintre managerii de instituţii, spaţiul dedicat este una dintre cele mai preţioase resurse. De a cărei existenţă depinde în același timp modul în care facem teatru și caracterul de serviciu public al acestei activităţi, motivul subvenţionării ei de către Stat. Iar în România anului […]