TEHNO. Reglajul etic

In ultimul deceniu, pasul de la definirea proiectiva a hyper-realitatii la cea absorbtiva (si de la un pesimism violent la un apocaliptism depresiv) marcheaza o posibila ultima „faza“ a filosofiei simulacrului la Jean Baudrillard. Ea poate fi identificata in programul patafizic al sfirsitului de mileniu elaborat in L’Illusion de la fin (1992) si bazat pe supozitia ca am intrat intr-o era post-(istorica, referentiala, reala s.a.m.d.) in care globalizarea simulacrului a dus la blocarea cronotopica definitiva a semnificatiei. Aceasta poate fi rezultatul cresterii densitatii informationale si obiectuale, al neutralizarii continuturilor sau al ecoului stereofonic infinit al particulelor intrate in rezonanta. Toate cele trei ipoteze se subordoneaza unei viziuni tehnologic-apocaliptice, in care excesul de simulacru nu mai permite „trezirea“, iar reperul „sfirsitului“ este el insusi anulat, in mod postmodern: „Constiinta vesela a eternitatii si imortalitatii s-a incheiat. Problema sfirsitului devine cruciala si nerezolvabila. Nu va mai fi nici un fel de sfirsit. Intram intr-un soi de indeterminanta radicala.“ Mutat in plan etic, principiul baudrillardiano-hassanian al indeterminantei poate ajunge suportul „detemporalizarii“ si al „disparitiei“ individului in lumea postmoderna de care aminteste Sorin Alexandrescu, atunci cind il analizeaza pe Zygmunt Bauman – cel din Postmodernity and its Discontents (1998); pentru Alexandrescu (Reflectii despre noi […]