Song to Song este, pe scurt, povestea a două cupluri: iubiri încrucişate, dileme umane şi dificultatea de a găsi ce căutăm. BV (Ryan Gosling), Faye (Rooney Mara), Cook (Michael Fassbender) şi Rhonda (Natalie Portman) se intersectează cam în acelaşi moment al existenţei lor şi îşi influenţează viaţa reciproc. Dilema lor e una curentă, individualizată de felul în care Terrence Malick le aşază poveştile în cadru. Prin viaţa lor se perindă extrem de multe alte persoane şi întîmplări. Fiecare (le) aduce cîte ceva nou. Cum se va termina toată această aventură? În acelaşi timp, cum îl putem înţelege pe Malick? Vrea el să fie înţeles? Cine e Malick? Ce sau pe cine caută? Poate găsi? Acestor întrebări s-ar putea să nu le descoperim răspuns, dar ele merită adresate. Sînt dileme de la care trebuie pornit atunci cînd îi privim opera. La Malick, oamenii nu sînt eroi, nici negativi şi nici pozitvi, ei sînt pur şi simplu oameni: trăiesc, există, comunică, au multe momente reflexive. Personajele închipuite de el caută şi tot caută. Dar nu găsesc nicicum. Important rămîne totuşi drumul. Ele pot spune că au încercat. Un cadru e contopit în următorul, sunetul discursului lor o ia uneori înaintea imaginii (acţiunii) sau viceversa. Malick cercetează în film însăşi reflexia vieţii, imperfectă, deseori decadrată, nespectaculoasă, dar totuşi intensă şi percutantă.
Natalie Portman, Michael Fassbender, Ryan Gosling
Regizorul american revine cu acest proiect, după ce în 2015 şi 2016 a semnat trei titluri survenite în urma a două proiecte: drama Knight of Cups şi documentarele Voyage of Time: Life’s Journey, respectiv Voyage of Time: The IMAX Experience. E un record pentru Malick, care, între 1973 şi 2005, semnase doar patru lungmetraje, iar apoi, în următorul deceniu, alte două. Acum, în decurs de trei ani, face aproape cît în primii lui patruzeci de ani de activitate, avînd în derulare încă un proiect, intitulat Radegund. E o sporire creatoare sinonimă cu dorinţa de a exprima, acum – la bătrîneţe –, cît mai mult. De fapt, restul: ceea ce nu a apucat să spună. În acest extrem de sensibil și contemplativ Song to Song¸ el îşi continuă discursul şi căutările care l-au urmărit toată viaţa. E interesat în primul rînd de dialog şi de crearea cît mai multor conjuncţii, apoi de plastica imaginii, care îl ajută să construiască un eseu cinematografic unde fiecare element e de sine stătător şi face parte, totodată, dintr-un întreg, parţial narativ, parţial metaforic, minuţios asamblat. Or, asta îi oferă filmului alura de clip muzical sau comercial, numai că unul ce ţine peste două ore. Acesta nu are poveste în sensul clasic al cuvîntului. E construit din bucăţi, în aşa fel încît, spre final, îşi dezvăluie mesajul şi dă sens personajelor sale.
Fluid, (from) Song to Song vorbeşte, de fapt, despre ideea de a merge din floare (imagine) în floare (imagine). Malick vrea ca totul să vină în flux, natural, cadru după cadru, fotogramă după fotogramă, secundă după secundă. El caută să redea viaţa. Colajul lui, selecţia pe care o face, cuprinde acele momente care definesc un om. Sînt frînturi, ele vin avalanşă, ca un fel de amintire purtată în propriul circuit neuronal. Sigur că aceste reminiscenţe sînt haotice, pentru că aşa funcţionează şi mintea noastră. Nu ştim de ce – încă ştiinţa nu a înţeles pe deplin creierul uman –, dar uneori ne trezim cu o anumită imagine pe care o credeam uitată. Capul tinde să o ia înainte, aşa cum uneori Malick alege să monteze peste imagine sunetul unui alt moment decît cel proiectat pe ecran. Doi timpi se contopesc într-unul singur. În acest puzzle, lucrurile se leagă încet, fără grabă. Fiecare personaj aspiră către ceva, fiecare problematizează, planifică, retrăieşte.
Alergare spre ceva inexistent
Personajele lui Malick vor toate să evadeze. Dar unde?! Se sufocă, se plictisesc, au dileme, scotocesc permanent, dar nu găsesc, pentru că aleargă după un lucru de fapt inexistent. Aşa că se ascund, se refugiază în mulţimi, concerte, în agitaţie, multă muzică, în petreceri conceptuale cu piscine luminate de cordoane şi tuburi luminoase, în mult sex – sugerat, adică prezentat atunci cînd stă să înceapă sau cînd a fost deja finalizat –, se refugiază, de fapt, în tot ceea ce ţine de viaţă, în apartamente mari şi case moderniste, în locuinţele mai modeste ale părinţilor (contrastul între generaţii şi clase sociale, fiecare cu alte aspiraţii) sau în restaurante pline şi gălăgioase. Un zumzet infernal şi, apoi, brusc, o linişte mormîntală.
Dar este aceasta viaţa pe care şi-o doreşte vreunul din BV, Faye, Cook sau Rhonda? Probabil că nu. Într-o existenţă ideală spre care aspiră, dar pe care n-o vor avea niciodată, aceste convenţii sociale reprezintă doar un prim pas către realizarea personală mai profundă, intangibilă. Aflaţi în mijlocul mulţimii, aceşti antieroi ai lui Malick contemplă şi pricep pe neaşteptate, aşa că vor dintr-odată să iasă din cordonul uman care îi sufocă şi îi ţine pe loc. Ei refuză brusc totul, înţelegînd că trăiesc în mod conjunctural. Se întîmplă ca cineva să întîlnească pe altcineva. Vor rămîne împreună? Ce îi leagă? Dar de ce şi-ar consuma energia… Ţelul lor – ţel impus dinspre Malick, dar, mai general, dinspre povara societăţii – e să găsească acel inefabil, imposibil de (cu)prins, ascuns într-o gaură de şarpe astupată cu vise. Este ţelul marilor creatori. E ideea care îi leagă pe toţi. Filmele regizorilor importanţi reuşesc să fie mereu paradoxale. Pline de viaţă, debordante, dar topite apoi într-o oboseală cronicizată. Eroii lor sînt mereu pe drum (unul fizic ori mental), cu toate că par secaţi de putere, la capătul limitei lor, încercănaţi şi încărunţiţi înainte de vreme. Se simt hăituiţi, se mişcă permanent, căutînd locul potrivit, la care, odată ajunşi, nu mai aderă pentru că nu e aşa cum şi-l imaginau. Îl aveau în minte idealizat, iar acum, puşi în faţa lui, merg mai departe, aproape fugind, scuipînd şi înjurînd, dezamăgiţi.
Astfel de sensuri îi preocupă în general pe gânditorii importanţi. Cinemaul lui Malick – al căutărilor oarbe, al luptei cu sinele – are ceva în comun cu imaginarul unor Michelangelo Antonioni, Jim Jarmusch, Tom Ford (cu surprinzătoarele A Single Man, Nocturnal Animals) sau Steve McQueen (cel cu Shame). E un cinema care caută mereu, populat cu personaje care încearcă în primul rînd să se înţeleagă pe ele. Viaţa lor e construită din mici bucăţele puse cap la cap într-o logică a aleatoriului. Întîi, idealizează – Faye, după prima întîlnire cu BV: „Everything came from that hour. I wish it could last forever“/„Totul a decurs din acea oră. Aş fi vrut să ţină la nesfîrşit“. Apoi, cum e normal, sfîrşesc cerebral-deziluzionat – Cook, referitor la idila dintre Faye şi BV: „They have a beauty in their life. It makes me ugly“/ „Frumuseţea din viaţa lor mă face urît“; Faye, asumîndu-şi eşecul: „What if I don’t become an artist?“/„Şi cum ar fi dacă nu devin artistă?“; Rhonda, descumpănită de existenţa (din jurul) ei: „They play with sex. They make it cheap. Maybe you need this world. The falsehood, the show. Maybe what stirs your blood is having wild people around you“/„Se joacă cu sexul. Îl fac să pară ieftin. Poate că ai nevoie de lumea asta. Falsitatea, spectacolul. Poate că ce îţi incită sîgele sînt oamenii sălbatici din jurul tău“; BV, cînd amorul pare că s-a terminat şi cînd tatăl lui nu mai are mult de trăit, momente definitorii într-un eşec inevitabil: „We broke up. I tried to be kind. It only made me colder. […] Things turned a little different than we thought. […] I gotta go back and start over. Like a kid“/„Ne-am despărţit. Am încercat să fiu amabil, dar m-a făcut doar mai rece. […] Lucrurile au sfîrşit puţin mai diferit decît ne imaginam noi. […] Trebuie să revin şi să încep de la capăt. Ca un copil“.
Istoria se repetă, doar pionii poartă alt nume
Pe la jumătatea acestui proiect, intervine un minut din clasicul Ménilmontant (1926, Dimitri Kirsanoff). Este acel moment terifiant al crimei, cu care începe filmul mut din interbelic. Alb-negru, impresionist, Kirsanoff prinde, pe rînd, un topor, chipurile îngrozite ale celor două victime, momentul premergător execuţiei, apoi crima. Un vis urît… Malick recurge la încă o conjuncţie şi incorporează secvenţa, dînd prilejul rememorării ei. El intră astfel în dialog cu înaintaşii lui. Istoria se repetă mereu, pionii poartă doar alt nume. Căutarea e însă aceeaşi. Ea (va) rămîne mereu aceeaşi. O sută de ani mai tîrziu, cinemaul a rămas şi el acelaşi. Tehnica nu a învins. Filmul lui Malick e universal, e reverențios, e autoreferențial, e ironic şi fragil, fiind construit din memorie, într-un colaj preocupat de vibraţia senzaţiei. Song to Song e sentiment şi tocmai asta-l face să incorporeze istorie, traume, răni care se cicatrizează şi răni care tocmai s-au deschis. Totul se află în flux, totul în ciclu, totul circulă, viaţa nu stă, viaţa nu îi aşteaptă pe cei patru sau pe ceilalți din jurul lor. Pentru că mereu intervine ceva: o persoană, o dorinţă, o întîmplare, o nelinişte, o problemă, o bucurie. Clarificarea unei situaţii o înceţoşează pe următoarea. Iar altcineva – apariţie meteorică în film – (ne) îndeamnă ca, după ce creem iluzia, să fim atenți pentru a nu pica chiar noi în plasa ei. Pînă la urmă, despre asta este vorba. Malick luptă să pună laolaltă, cu luciditate, tot ce ține de umanitate. Iar acest tot, fără false exagerări, chiar asta înseamnă. Interesul pentru originea şi tipicul umanităţii, depistarea şi explicarea felului în care gîndim şi reacţionăm, locul unde ne situăm în raport cu univers(al)ul, sînt lucruri care îl urmăresc pe american de la începutul carierei şi cărora, chiar dacă nu le-a găsit răspuns, poate afirma – aşa cum sugerează toate personajele lui – că a încercat.