Tertium non datur?

Există în Jurnalul fericirii un  fragment, datat 24-26 februarie 1960, aşadar cu doar două zile înaintea pronunţării sentinţei în procesul „Noica-Pillat“, în care N.Steinhardt descrie atmosfera din timpul aşa-ziselor „dezbateri în instanţa de fond“. Se consemnează, printre altele, depoziţiile „inculpaţilor“, ale martorilor şi ale avocaţilor apărării (deveniţi, în unele cazuri, avocaţi ai acuzării). Ne reţine atenţia o secvenţă cu valoare de anecdotă (la o lectură retrospectivă, bineînţeles) în care memorialistul notează comportamentul uneia dintre martorele audiate în procesul lui Dinu Pillat: „Apare la un moment dat o bătrînică în negru, cu o pelerină – aduce cu Barbara Ulbrich  ori mai degrabă cu directoarea pensionului din Crima lui Sylvestre Bonard, aceea care s-a transfigurat aflînd că modestul ei vizitator e membru al institutului Franţei. Bătrînica răspunde la numele de Popescu-Voiteşti, e văduva geografului, e pensionară şi execută lucrări de dactilografie. Ea a bătut Aşteptând ceasul de apoi, romanul cu subiect legionar al lui Pillat. Somată să explice pentru care motiv, văzînd despre ce e vorba, nu a sesizat autorităţile, menţionează cu voce calmă şi joasă următoarele : mai întîi, cînd bate la maşină, atenţia i se îndreaptă numai asupra cuvintelor, nu asupra frazelor, şi cu atît mai puţin asupra sensului lucrării; […]