Tînărul Mihail Sebastian şi urgenţele „ultimei ore“

Doar cu opera sa de prozator şi de dramaturg, Mihail Sebastian ar fi devenit, după schimbarea de paradigmă instituită de cele două-trei generaţii de scriitori şi de critici postmoderni, un autor căzut în de­suetudine. Pe drept sau pe nedrept – asta este o altă discuţie, şi ea ar merita purtată cît de curînd. În orice caz, marea lui şansă s-a dovedit a fi fost publicarea, în 1996, a Jurnalului. Dezvăluind, pe de o parte, lucruri surprinzătoare despre o epocă agitată şi despre o lume literară în interiorul căreia relaţiile dintre scriitori reflectă, în mic, tensiunile ori chiar seismele din plan politic, dar şi, pe de altă parte, amănunte semnificative privitoare la identitatea profundă a diaristului, lectura Jurnalului a pus într-o nouă lumină opera autenticistului Sebastian – dacă nu în întregul ei, măcar pe anumite segmente privilegiate, cum ar fi proza „autoficţională“ din De două mii de ani şi Cum am devenit huligan. Totodată, Sebastian rămîne în atenţie – ca subiect al unor dezbateri ce ating deseori accente polemice – şi datorită activităţii sale de publicist. Activitate asiduă, asupra cuprinderii şi întinderii căreia insistă, de ceva vreme, cercetători mai vechi şi mai noi, de la Cornelia Ştefănescu, Dorina Grăsoiu şi Geo […]