După Încăperi ferecate şi Aerul pe care îl respiri, apărute la Editura Humanitas Fiction, i-a fost tradus din catalană de către Jana Balacciu Matei şi cel mai recent roman (primul scris în catalană) – Poftă de ciocolată (2014), la a cărui lansare în România a fost prezentă şi Care Santos. Poftă de ciocolată este un roman alcătuit din trei părţi, scrise în stiluri diferite, fiind alcătuit din trei poveşti care au în centru trei femei, din trei secole diferite. Vieţile şi întîmplările se strîng în jurul unei ciocolatiere, un obiect din porţelan fin care ascunde multe poveşti şi care circulă din mînă în mînă sute de ani. Poveştile se deapănă dinspre aproape înspre departe, din anii noştri înspre viaţa din Franţa lui Ludovic al XV-lea şi a doamnei de Pompadour. Nu doar istoria preparării şi servirii ciocolatei este reconstituită aici, ci şi fragmente din istoria Barcelonei şi a condiţiei femeilor de-a lungul anilor. O supratemă a romanului rămîne dorinţa, pofta, nevoia de iubire a oamenilor.
Care Santos (n. 1970) este una dintre cele mai importante scriitoare din Spania. A început să scrie de la opt ani, iar primul concurs cîştigat a fost la paisprezece ani. La 25 de ani a publicat prima carte, un volum de proză scurtă. Scrie (atît în catalană, cît şi în spaniolă) romane, proză scurtă, poezie, literatură pentru adolescenţi şi pentru copii. După cum declara scriitoarea într-un interviu, de pe urma literaturii pentru copii cîştigă mai mult decît din cea pentru adulţi, din acest punct de vedere, piaţa de carte din Spania fiind similară celei din România. Per ansamblu, Care Santos numără deja peste patruzeci de volume pe coperta cărora se află numele său, multe fiind deja traduse în numeroase limbi. În plus, este şi fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori din Spania, a cărei preşedintă a fost timp de opt ani. Ar mai fi de adăugat că scrie şi cronică literară pentru El Mundo. Şi are şi trei copii.
În toate romanele dumneavostră se simte, dincolo de toate, plăcerea de a povesti. Ciocolatiera este un obiect fragil care strînge poveşti şi le duce mai departe. Pare extrem de important să ştii să pleci urechea pentru a asculta poveştile. Credeţi că povestea este o modalitate de a păstra omenescul din noi? Rămînem vii spunînd şi ascultînd poveşti?
Nu ştiu dacă este aşa, dar sînt convinsă că, atîta timp cît ne povestim, ne vorbim, ne explicăm, există speranţa să ne înţelegem. Cînd începi un roman, intenţia este să porneşti de la o întrebare care nu are un răspuns clar sau nu are nici un răspuns, şi de aceea devine subiect de roman. Toate romanele mele pornesc de la o întrebare. Răspunsul – nu cred că este datoria mea să îl dau, datoria mea de romancier este să ofer cititorilor întrebări la care ei înşişi să îşi răspundă.
Cu ceva timp în urmă, aţi declarat într-un interviu că scrieţi poezie atunci cînd tristeţea, suferinţa sînt mai puternice decît orice, iar proza înseamnă mai mult bucurie. Într-adevăr, cînd citim romanele dumneavoastră, se simte multă poftă de viaţă acolo. Chiar este poezia incompatibilă cu bucuria?
Aşa a fost cîndva, dar lucrurile s-au schimbat. Cred că acum nu mai sînt atît de nefericită, ca să scriu poezie. Scriu în continuare poezie, dar fără a o publica, fără a o citi celorlalţi. O scriu pentru mine, în momente ceva mai triste, totuşi, dar lucrurile s-au nuanţat, nu mai sînt atît de nefericită cînd scriu poezie. Cred însă că pentru a scrie un roman ca acesta nu trebuie să fii fericit, dar îţi trebuie linişte sufletească.
Citind acest roman, se ghiceşte că în spatele poveştilor este multă muncă de documentare. Iar asta se simte în trei direcţii: o istorie a ciocolatei, o istorie a Barcelonei şi o istorie a femeilor. Este dificilă această muncă de documentare, v-a fost greu?
Documentarea a fost imensă, dar a fost însoţită de bucurie, îmi face multă plăcere să caut informaţii. În acest caz, pentru cele trei părţi am avut de făcut trei tipuri de documentare. Partea întîi, pentru ciocolată, a fost o documentare de tip jurnalistic, implicînd conversaţii şi interviuri cu ciocolatieri. Partea a doua a presupus documentare de bibliotecă, fonduri de ziare, reviste, iar partea a treia – arhivele istorice.
Cele trei femei din romanul Poftă de ciocolată sînt femei puternice, care par să se zbată într-o lume a bărbaţilor. Se poate spune că sînteţi o feministă?
Nu, nu sînt o feministă, în sensul militant al cuvîntului, după definiţia din manual, dar sînt, în sensul că eu consider că femeile trebuie să aibă drepturi şi îndatoriri la fel ca bărbaţii şi că merită tot interesul ca persoane complexe, cu binele şi răul din ele.
La un moment dat, în roman apare o afirmaţie: „Orice alegere se plăteşte cu cincizeci de renunţări“. Aţi ales să scrieţi. Simţiţi că aţi renunţat la ceva pentru a scrie?
Sigur că da, ca să scriu această carte şi multe alte cărţi, a trebuit să renunţ la multe lucruri. Şi lucrurile sînt mai complicate, avînd în vedere că sînt şi mamă, şi atunci paleta renunţărilor la alte lucruri creşte.
În roman apare des ideea frumuseţii a ceea ce poate fi salvat. Ideea de a salva ceva. Ciocolatiera este ciobită. Am simţit în roman o simpatie specială pentru vieţile ciobite ale personajelor. Este important, în viaţa cotidiană, să ştim să salvăm şi să admirăm ce am salvat?
Important nu e că ciocolatiera e ciobită, căci acesta este rezultatul unei istorii. Important e ce simţim noi în momentele astea. Atunci cînd intru, de exemplu, într-un anticariat şi iau o carte veche, nu am senzaţia că o cumpăr, ci că o salvez de la uitare. Ideea de salvare este foarte complexă. Scriu pentru că am senzaţia că salvez lucruri care altfel se pierd în viaţa noastră şi rămîn fixate prin scris. Şi eu m-am simţit salvată citind cărţi care la rîndul lor au salvat amintiri.
Atmosfera ritualurilor preparării şi servirii ciocolatei este foarte bine descrisă şi este molipsitoare. Face poftă. Aveţi ritualuri? Care ar fi cel mai drag?
Sînt o femeie plină de ritualuri. Unele au foarte mult sens, altele par nişte prostii. De exemplu, cînd închei o carte, întotdeauna simt nevoia să fac ordine în birou, şi doar asta fac după fiecare carte. Am şi un ritual de început de vacanţă, un ritual de sfîrşit de vacanţă. Ceea ce trebuie să ştim şi să definim este graniţa dintre ritual şi obsesie.
Romanul stîrneşte mai multe pofte: de ciocolată, de atmosferă, de Barcelona, de absint, de muzică, dar mai ales de iubire. În toate poveştile din roman apare iubirea. Literatura salvează. Iubirea salvează? E iubirea cel mai mare dar pe care îl face viaţa, aşa cum afirmă un personaj?
Iubirea este cel mai mare salvator. Este marea raţiune a existenţei.
Nu sînteţi pentru prima dată în România. Mai exact, pentru a cincea oară. Ne puteţi spune ceva ce vă place în România şi ceva ce nu vă place?
În România îmi place foarte mult jurnalismul cultural, care are un nivel înalt. Singurul lucru care nu îmi place este că, plăcîndu-mi frigul, sper ca la Bucureşti să trec printr-un mare frig şi întotdeauna dau de căldură. Încep să cred că România este o ţară tropicală.
Interviu realizat de
Dana PÎRVAN-JENARU
Traducere răspunsuri:
Jana Balacciu MATEI