toţi cei care gîndesc sînt jidovi

istoria se repetă, fireşte. dovadă că proştii satului

n-au priceput niciodată şi nu pricep nici acum

de ce-i semn de maturitate ori înţelepciune să fii

în acelaşi timp prieten şi al călăului, şi-al victimei;

de ce, chiar în epoca declarată a drepturilor omului

şi furnicilor, un machiavelism mucegăit – politica

nu are nimic de-a face cu eticul – e ridicat la rang

de inteligenţă socială superioară; de ce-i de bonton

ideea că azi în artă nu mai sînt de bonton intensitatea

şi pathosul (cînd sus-amintiţii naivi cred că a trăi

fără pasiune şi credinţă-n ce faci, fără sinceritate

şi devotament, fără momente de iubire intensă,

chiar ură e pururea o jignire la adresa vieţii vii

şi a lui Dumnezeu deopotrivă)…

 

dar noi, proştii satului, care nu putem înghiţi

nici nestemate din tezaurul poporului român ca

pupă-l în bot

                                                                        şi papă-i tot,

                                                                                              capul plecat

                                                                                                                      sabia nu-l taie;

care nu doar îi dăm dreptate Ţvetaevei cu vorba ei

celebră „toţi poeţii sînt jidovi“, ci credem, mai mult,

că toţi cei care gîndesc sînt jidovi, ţapi ispăşitori

buni de fugărit mereu dintr-o lume adorînd leguma

în uniformă, înlocuitorii, imaginea cosmetizată;

pe scurt, noi, micii prinţi sfidînd ridicolul cînd

susţinem neabătut că lucrurile importante nu se văd

decît cu inima (asta în vreme ce, veşnic înfriguraţi,

visăm la o insulă scăldată în soare de pathos plin),

ei bine,

noi – naivii fără leac, cei din urmă, proştii satului,

cum spuneam – pricepem însă, chiar dacă fără folos,

de ce sîntem cei dintîi la sărăcie, singurătate şi uitare.