ADISA BAŠIĆ s-a născut în 1979, în Sarajevo. A studiat Literatura Comparată şi Biblioteconomia şi a obţinut un master în Drepturile omului şi democraţie. A publicat patru volume de poezie: Eve’s Sentences (1999), Trauma Market (2004), A Promo Clip for My Homeland (2011) şi Motel of Unknown Heroes (2014). În 2003 şi-a petrecut patru luni călătorind prin Statele Unite, alături de alţi tineri scriitori proveniţi din ţări afectate de război, şi a susţinut lecturi, din San Fransisco pînă în Boston. Ani la rînd a colaborat cu texte de critică literară la săptămînalul cultural Slobodna Bosna. Adisa Bašić predă poezie şi scriere creativă la Departamentul de Literatură Comparată al Facultăţii de Filozofie din Sarajevo. În 2012, primeşte Premiul „Bank Austria Literaris“ pentru volumul A Promo Clip for My Homeland. Ulterior, traducerea în limba germană a cărţii a fost publicată în colecţia „Edition Zwei“ a editurii austriece Wieser. Pe site-ul ei (www.adisa-basic.eu), Adisa Bašić le oferă celor interesaţi versiuni în engleză sau germană ale cîtorva dintre poeziile, prozele şi eseurile sale.
Prima dată ne-am întîlnit la Tîrgul de Carte de la Leipzig, în martie 2015, unde am participat la o lectură de poezie comună şi la o dezbatere despre oraşul Sarajevo organizată de Traduki. Am păstrat legătura on-line, ne-am citit din traduceri şi am mai corespondat. Apoi ne-am revăzut în octombrie 2015, la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara (FILTM). Colaborarea noastră a continuat. În noiembrie anul trecut, Adisa mi-a luat un interviu, pe care l-a publicat în ziarul Slobodna Bosna; mai multe poeme selectate din Bosnia. Partaj, traduse de Aida Sosic şi rafinate literar de Adisa, au fost publicate în revista literară online Strane din Bosnia Herţegovina. În august 2016, revin la Sarajevo, unde îmi va începe rezidenţa literară Traduki pentru finalizarea traducerii volumului Bosnia. Partaj.
De ani buni, neobosita echipă de profesionişti care organizează FILTM şi FILB face posibile legături literare transbalcanice, dînd ocazia tinerilor scriitori din Est să comunice, să se citească între ei şi să colaboreze. Sînt recunoscătoare, astfel, pentru faptul că, la ediţia FILTM din 2015, am avut ocazia să mă apropii de una dintre cele mai importante poete contemporane din Bosnia Herţegovina – Adisa Bašić. În afara lecturii şi a dezbaterilor la care am participat împreună, la Timişoara, am avut ocazia să ne plimbăm şi să stăm la poveşti pe îndelete. Din acele momente şi discuţii a ieşit acest interviu.
Pentru început, aş fi interesată să ştiu cum a apărut poezia în viaţa ta. Cum ai realizat că eşti poetă?
Ca în cazul multor alţi poeţi, pasiunea a debutat cînd eram mică. Îmi plăcea să citesc, să ascult sunetul poeziei, al rimelor. Am început apoi să scriu, la rîndul meu, poezii cam în perioada cînd eram în clasa a IV-a sau a V-a. Am scris singură o cărticică de poezie. Chiar am desenat ceva pe coperta cărţii pe care o realizasem; i-am arătat-o şi profesoarei mele. Încă de la început am simţit că este ceva important pentru mine. Dar s-a transformat în ceva mult mai serios în perioada adolescenţei, cînd războiul era peste tot în jurul meu. Căutam un mod de exprimare, o formă de artă care să‑mi permită să îmi exprim sentimentele. Aveam nevoie de poezie, fiind ceva scurt, direct şi concentrat, aşa cum este şi viaţa, uneori; mai ales în perioadele de război… Ai momente de epifanie, unele foarte puternice. De aceea am ales poezia, iar aceasta a rămas pînă în prezent prima mea opţiune.
Cea mai utilizată strategie aleasă de oameni pentru a face faţă trecutului tumultuos este impunerea unor momente de linişte, atunci cînd astfel de subiecte sînt aduse în discuţie. O mare parte a femeilor din Bosnia au ales această strategie extremă. Tu, pe de altă parte, trăind în Sarajevo în perioada războiului, ai ales poezia, ai ales să vorbeşti despre asta. Ai simţit că trebuie să faci asta sau au fost şi momente în care ai simţit că este un subiect intim şi dureros, care nu merită făcut public? În unele din poeziile tale în limba engleză, se remarcă un sentiment de rezistenţă faţă de expunerea excesivă, cu toate acestea fiind un mod direct de a expune dorinţa de a aborda subiectul.
Consider că mă exprim într-o manieră extremă… Mă exprim prin poveştile altor oameni, dar şi prin ale mele. Uneori mă exprim prin vocile altor oameni, dar tot eu sînt. Exprim acele trăiri pe care le găsesc dureroase, ruşinoase, toate acestea fiind surse ideale pentru poezie. De îndată ce un subiect devine inconfortabil, atunci realizezi că este un subiect de interes, pe care merită să-l cercetezi în amănunt. Este o sursă ideală pentru a scrie poezie. Scrisul în sine este o formă de terapie, dar nu este doar atît. Sînt conştientă că trebuie să fie mai mult, în maniera în care trebuie transformat într-o experienţă estetică… trebuie să fie mai mult. Trebuie să devină artă dacă tu, scriitorul, eşti un artist. Încurajez oamenii să creeze, să elaboreze cursuri, să scrie pentru ei. Sau să-şi arate familia şi prietenii, dacă ei consideră că este o experienţă ce merită împărtăşită. Dar experienţa în sine nu este literatură, trebuie să ai o formă de antrenament, să ai la îndemînă o serie de „instrumente“ prin care să redai acea experienţă într-o manieră relevantă pentru alţi oameni. Experienţa ta este ceva special, dar nu este suficientă… Un poet trebuie să fie egocentric într-adevăr, dar ceea ce redă el trebuie să aibă relevanţă şi pentru ceilalţi oameni. Arta sa trebuie să fie un manifest universal.
Ai menţionat ideea egocentrismului, un subiect care atinge clar problema victimizării. Tu ai abordat deseori acest subiect în poezia ta, în interviurile tale. Consideri că dorinţa Occidentului de după anul 2000 de a cunoaşte şi înţelege ororile războiului a transformat victimizarea în ceva valoros, aşa cum afirmai într-unul dintre versurile scrise de tine („probabil este cel mai valoros lucru pe care-l am“)?
În respectiva poezie comentam cinismul lumii vestice, care începuse să „cumpere“ poveşti din perioada războiului. Poezia se numeşte Trauma Market. A fost modul meu de a reflecta şi de a mă întreba ce urmează. Voi spune povestea mea în mod repetat, voi împărtăşi experienţa poporului meu. Este, într‑o oarecare măsură, un aspect important, dar… eu am fost inspirată de o doamnă din America. După o primă citire a manuscrisului, concluzia acesteia a fost că eu sînt doar o victimă care-şi vinde trauma. M-am simţit profund ofensată, am considerat-o lipsită de bun-simţ, dar am realizat că pe undeva are dreptate: este foarte uşor pentru mine să reflectez asupra acelor evenimente şi să văd de ce o fac… Este ceva foarte valoros pentru mine. Experienţa din timpul războiului este ceva despre care doresc să vorbesc, fiind valoroasă şi pentru alţi oameni, pentru că, într‑o oarecare măsură, toţi sîntem sau putem fi supravieţuitori. Nu trebuie să fie neapărat vorba despre un război în propria ţară ca să înţelegi că este un eveniment dificil. Eu am vrut să celebrez diversitatea vieţii, faptul că viaţa merge mai departe şi că trebuie să te zbaţi, pentru că viaţa nu este uşoară. Am observat toate aceste contraste în jurul meu, aşa am ajuns la ideea aceasta de „vînzare“ şi „cumpărare“ a traumei. Mulţi oameni au venit în Bosnia să investigheze acest aspect şi uneori era vorba chiar de oameni sensibili, cu adevărat interesaţi de subiect. Ei au fost cei care, ulterior, au contribuit la procesul de reconstrucţie. Dar, pe lîngă aceştia, erau şi acei oameni cinici, veniţi acolo doar pentru a presta o muncă plătită, fără capacitatea de a realiza o conexiune cu ceea ce se întîmplase acolo… Oameni superficiali, care considerau că e prea complicat să înţelegi toate nuanţele subiectului, dar pentru care era important să stea acolo cu scopul de a putea fi ulterior remuneraţi pentru asta. Nu putem simplifica totul în jurul nostru.
În unele dintre poeziile tale te foloseşti de umor. Umorul bosniac era bine cunoscut în fosta Iugoslavie, şi chiar şi acum oamenii apreciază modul în care bosniacii se autoironizează într-o manieră aproape tragică. Care crezi că este rolul umorului în poezia contemporană?
Umorul este destul de întîlnit în poezie, deşi nu s-ar crede asta. Este prezent de secole în poezii… Avînd în spate experienţa pe care o am eu, am realizat că umorul este un aspect cît se poate de serios, care te poate ajuta să supravieţuieşti. Te ajută să te aperi de extremismul de orice fel. Gîndeşte-te, dacă iei totul în serios, apare riscul căderii într-o capcană a extremismului. Şi odată ce ai deprins abilitatea de a rîde, ţi se deschide o nouă perspectivă, situaţia se detensionează. De aceea consider că umorul este un aspect cît se poate de serios şi de vital. Bosniacii se descurcă destul de bine la asta, într-adevăr. Eram în SUA, în cadrul unei lecturi publice desfăşurate într-un spaţiu elegant şi glumeam… aşa sînt eu. Mie mi se părea potrivit, dar un domn de la faţa locului mi-a spus într-o pauză că nu este un moment oportun, locul fiind unul serios, de prestigiu. M-am simţit destul de neplăcut, gîndindu‑mă că nici nu îmi voi termina lectura. Apoi mi-a venit ideea să fac altceva… M-am ridicat şi am început să vorbesc despre cît de important este umorul, despre cum m-a ajutat să supravieţuiesc în perioada războiului şi despre cît de vital este acesta pentru umanitate. M-am simţit destul de mîndră… Publicul înţelesese, domnul respectiv s-a simţit destul de jenat. Mi-a fost clar că nu voi mai fi invitată în acel loc prestigios, dar am simţit că m-am făcut înţeleasă.
Ai publicat deja patru volume, ceea ce pentru un tînăr poet este deja o carieră remarcabilă. Ai participat şi la evenimente internaţionale importante, poeziile tale fiind deja traduse în alte limbi. Unele din volumele publicate au o notă de feminism inclusă. Îţi place să fii asociată cu această mişcare, pentru că unele femei consideră că este mai bine să abordeze subiectul cu o mai mare deschidere?
Consider că este un mare lux să fii asociată cu feminismul sau chiar şi cu mişcarea postfeministă. Este un lux pe care nu mi-l permit. Sînt conştientă că, datorită feminismului, noi două stăm astăzi aici şi purtăm această conversaţie. Sînt conştientă, de asemenea, că reprezentăm încă o minoritate în viaţa publică. Am prieteni bărbaţi care nu mai consideră aceste aspecte ca fiind importante în perioada contemporană. Eu nu sînt de acord cu acest lucru… Trebuie să apreciem unde sîntem, unde am ajuns în ultimii 100 de ani. Mama mea a lucrat într-o fabrică, bunica mea a fost analfabetă, eu vorbesc engleza, germana, lucrez la teza de doctorat şi sînt un autor publicat. Cred că asta s-a întîmplat datorită feminismului, nu am o problemă să mă declar o feministă. Nu am prea multe contacte cu partea teoretică a feminismului sau cu istoria acestuia, dar este ceva ce am trăit, ceva ce am folosit. Sînt conştientă de importanţa sa, nu îl iau ca pe un dat. Consider că rămîn încă de făcut mari eforturi în acest domeniu. Nu este o muncă finalizată… Este mai bine acum, dar încă există discriminări (fine sau nu). De exemplu, mie mi se pare natural să fiu o scriitoare, un autor publicat, accesibil publicului bosniac. Dar sînt conştientă că nu toată lumea percepe asta ca pe un fapt normal. Încă este „normal“ ca un poet să fie bărbat… Şi cînd văd în jurul meu cîte femei se regăsesc pe scena literară, remarc că sînt foarte puţine. Dacă mă uit în urmă cu 50 de ani, remarc faptul că una singură rămîne importantă în mediul literar. În generaţia umătoare, tot una singură regăsim; în generaţia mea sînt două sau trei, iar acum sînt tot mai multe. Eu vreau ca asta să devină ceva normal, vreau ca, în 20 de ani, să devină ceva complet normal ca tinerele fete să devină parte a vieţii publice.
Anul trecut ai publicat al patrulea volum de poezii, Motto of Unknown Heroes. Cum ţi-ai descrie parcursul literar, în perioada 1999-2014? Ce s-a schimbat în această perioadă?
M-am maturizat, aşa cum era şi firesc. Norocul şi problema mea erau că eu deja mă maturizasem odată cu vîrsta de 19 ani, din pricina experienţelor trăite. Dar cred că, în ultimii 15-16 de ani de cînd sînt publicată, am depăşit faza în care eram obsedată de experienţele războiului, ajungînd în punctul în care reflectam asupra vieţii în general, într‑o manieră pe care aş putea să o descriu ca fiind politică. Cea de-a patra carte a mea a fost una despre dragoste, dar – de asemenea – cu un substrat politic. Se numeşte Motto of Unknown Heroes pentru că eu consider că, în viaţa publică din Bosnia contemporană, spaţiul este ocupat cu preponderenţă de indivizi care nu merită această atenţie – politicieni incapabili şi oameni care nu au nimic de spus. Spaţiul public este copleşit de ştiri despre oameni care nu au realizat nimic. Din această cauză resimţim o profundă decepţie. Pe de altă parte, există o serie de „soldaţi“ necunoscuţi, oameni uluitori care, în spaţiul lor privat, au parte de un succes nemaipomenit, dar despre care nimeni nu află nimic. Mass-media funcţionează în aşa fel încît doar ceea ce este negativ devine poveste, dar eu am vrut ca literatura să schimbe acest lucru. În poeziile mele, eroii sînt acei oameni care luptă, de exemplu, pentru copiii lor bolnavi. Unul dintre poeme discută despre importanţa momentului cînd doi îndrăgostiţi se reîntîlnesc după ani şi fac dragoste. De ce nu poate fi şi acesta un motiv de sărbătoare? De ce doar campaniile de război duse de un anumit politician ar fi importante? Acesta aş putea spune că este parcursul meu literar din ultimii 16 ani.
Revenind la ideea de activism politic în literatură, constat că unii oameni sînt foarte critici la adresa scriitorilor. Acum este în vogă ca scriitorii să fie implicaţi în campanii, ca activişti. Consideri că această implicare poate periclita activitatea literară şi literatura ca artă, transformînd-o într-un instrument degradant, folosit pentru a transmite un mesaj politic, în special în regiunea Balcanilor?
Cred că trebuie să existe un mare grad de libertate în poezie şi în modul cum un scriitor alege să vorbească despre lume. Nu cred că trebuie să existe vreo instanţă critică (politică sau de altă natură) care să-ţi impună modul în care să scrii. Există poezie de calitate, foarte implicată din punct de vedere politic. Dar există şi poezie de calitate fără vreun substrat politic. Aşa ar trebui să stea lucrurile. Consider însă că fiecare poet alege singur ceea ce consideră că este mai bine pentru cariera sa. Fie se va implica politic prin scrierile sale, fie nu… Tadeusz Różewiczeste s-a implicat politic într-o manieră extremă şi, cu toate acestea, a scris poezii uimitoare. Sînt totodată foarte mulţi poeţi neimplicaţi politic, cu toate că este discutabil: într-un fel sau altul, sîntem meru implicaţi prin poezie; chiar dacă nu scriem despre politică, avem anumite opţiuni. Apreciez faptul că un poet poate observa lumea într-un mod mai intim, retras în el însuşi, fără a reflecta întreaga societate în scrierile sale. Aşa cred eu că ar trebui să rămînă situaţia. Devin defensivă pentru că nu consider că un poet trebuie să scrie într-un mod sau în altul. Există o serie de critici în ţara mea care-mi spun că ar trebui să scriu mai mult/mai puţin despre război sau că subiectele pe care le abordez sînt irelevante sau că nu ar trebui să scriu despre politică, pentru că o asemenea poezie nu este valoroasă. Cred că munca artistică este ceva ce trebuie lăsat la latitudinea artistului, este decizia şi responsabilitatea lui. Noi, ca oameni care studiază literatura, trebuie să înţelegem că e important să îi încurajăm pe ceilalţi oameni să se autoexploreze, să-şi găsească o voce proprie, indiferent de direcţia în care vor merge lucrurile.
Este prima ta vizită în România. Care este impresia ta despre România, despre literatura română? Ştiu că, în cadru proiectului Word Express, ai avut ocazia să cunoşti o serie de tineri poeţi români, dar care erau aşteptările tale înainte să vii aici?
Cînd mă duc undeva, aduc cu mine o serie de prejudecăţi, aşa cum facem cu toţii. Şi mereu sînt nerăbdătoare să le elimin cît se poate de repede. Sînt diverse imagini şi stereotipuri legate de România. Bineînţeles, există convingerea că iugoslavii se considerau superiori românilor, însă situaţia s-a schimbat drastic, raportul modificîndu-se – iugoslavii sînt astăzi inferiori şi frustraţi din această cauză. Eu nu împărtăşesc această convingere, niciodată nu m-am considerat superioară sau inferioară, astfel că eram deschisă să aflu care este situaţia astăzi. Mereu m-am preocupat să observ cît de similare sînt unele lucruri – arhitectura austro-ungară, spiritul balcanic sau gastronomia. Pe de altă parte, sînt curioasă să aflu ce ne diferenţiază – sunetul limbii (care, fie vorba între noi, îmi place cum se aude) sau să văd cum se raportează oamenii la cultură. De exemplu, cazul acestui festival [FILTM n.a.] – trebuie să admit că este foarte profesionist organizat. E un amănunt care-mi relevă foarte multe despre societatea românească contemporană – există suficienţi oameni interesaţi şi pregătiţi să organizeze un astfel de eveniment, e un semn că în cultura respectivă se întîmplă ceva foarte bun. Şi, dacă mai beneficiezi şi de atenţia unui public spectator şi a mass-mediei, asta te face să te simţi bine ca autor, îţi oferă informaţii importante despre consistenţa vieţii literare din România. Mereu mă duc într-o librărie, să aflu ce se întîmplă în mediul editorial… Sînt mereu încîntată să văd că sînt foarte multe cărţi publicate, foarte multe opere traduse.
Consideri că există posibilitatea unei cooperări regionale, că literatura poate contribui la acest proces în Balcani, prin traducerea unor opere sau prin participarea la astfel de evenimente precum cel de astăzi? Sau este vorba doar despre o retorică şi nimic mai mult?
Pentru mine ca autor, acest aspect este deosebit de important, dar şi pentru scriitorii din regiune. Ne ajută pe noi să facem faţă propriilor prejudecăţi, însă nu am iluzii că un astfel de eveniment va oferi soluţii la scară mare. În acelaşi timp, nu consider că este ceva măsurabil în sensul în care, dacă se întîlnesc 200 de scriitori, acest lucru va duce la dragoste şi prosperitate în următorii cinci ani. Dar la scară mică şi, într-un fel, pe termen lung, nu este doar important… este chiar vital.
Interviu realizat de
Miruna VLADA
Traducere din limba engleză de
Dragoş IONIŢĂ
Poeme de Adisa BAŠIĆ
Alipašino
Noi sîntem copiii din cartierul
care nu va apărea niciodată
pe ilustrate.
La noi în zonă nu vin turişti.
La noi nu se cîştigă niciodată alegerile prezidenţiale din turul doi.
Şi nici o limbă n-o vorbim mai bine decît limba maternă.
Nu ştim că avem fraţi gemeni
În toate oraşele lumii.
La noi în zonă nu vin turişti.
Aici nimic nu e de importanţă majoră
Şcoala generală,
alimentara, şi un nuc vechi tăiat demult.
La noi în zonă nu vin turişti.
N-avem ce să le arătăm.
În afara noastră.
Breaking News
primul azi-noapte
atacînd pe neaşteptate
a ocupat parcul
mai multe detalii vezi mai jos…
un autobuz plin cu elevi
a ajuns la destinaţie neaccidentat
plin de simpatie
şi de copii parfumaţi şi curaţi
muncitorii unei cofetării mici dar serioase
nu fac grevă –
coc zece torturi de zile de naştere
şi pe al unşpelea de „casă nouă“
o febră scăzută cu succes
cu comprese, duşuri, apă călduţă
şi enorma eliberare care a urmat
n-a provocat nici o mişcare importantă la bursă
şi la final ceva despre vreme…
doi colegi de la institutul meteorologic
azi-dimineaţă după mai mulţi ani de serviciu
cu un ton grav, lîngă aparatul de măsurat,
şi-au declarat unul altuia dragostea
Comemorare
coasta ta
s-a vindecat de două ori
o dată a pocnit din cauza
bilei de oţel a paznicului
a doua oară din cauza strînsorii de dragoste
a picioarelor mele
îţi sărut tîmpla –
carnea vie de sub pielea crescută
ling brazda prin care
ţi-a alunecat sîngele pe spate,
îţi ling sîngele
un picior rupt
a rămas mai scurt
piciorul pe care în noaptea asta
îl strîng între coapse
capul ăsta fierbinte
din mîinile mele
se învîrtea o dată
în ritmul pumnului
neobosit al paznicului
ce bine că eşti în viaţă!
ce gustoasă e carnea ta vie!
pe iarbă şi pe betoane în noaptea asta nu e nimeni
stăteaţi culcaţi pe betoanele din curtea şcolii
în noaptea asta aici nu e nimeni
doar noi doi
nu sînt flori
nu sînt amintiri
un microfon
rotund ca o bilă de oţel
care-mi sfărîmă coastele
doar eu care sărut
pielea crescută peste plagă
ştiu a cărui sămînţă
fertilizează pămîntul ăsta arid
Traducere de Liubinka Stankov