Benoît-Joseph Courvoisier, pe care am avut plăcerea să-l cunosc în urmă cu vreo şase ani, este un tânăr autor francez, de o aleasă politeţe şi distincţie, vrednic profesor de litere, la Rennes, căsătorit cu o timişoreancă, românofon şi prieten bun al poeziei româneşti. A încheiat, acum trei ani de zile, o remarcabilă antologie a liricii noastre populare, pentru a face, ulterior, o vastă punte ca un curcubeu, cu un capăt în „veselul“ Alecsandri şi cu celălalt în „levantinul“ Cărtărescu. (Florilegiul îşi aşteaptă, încă, un editor autohton!) – Nu am prea ştiut până deunăzi, când am primit un mail neaşteptat, că Benoît-Joseph este, el însuşi, un poet aparte şi, în contextul liricii franceze de azi, unul aproape singular. Dovadă: însuşi versu-i clasic, cantabil, nu afon şi,-altminteri, doct, amintind, în cele ce urmează, printr-o mai ordonată conglobaţie, de rimbaldescul Bateau ivre…
O cutie de tablă albastră
Căutam comori în fundul unei opace ape
Şi linia vieţii-n cute de animal fosil,
Păstram în ipsos urma jivinelor, aproape
De magica spirală a unui nautil.
Ca Poe, vream scarabeul de aur a-l învinge
Cu acul, cap-de-mortul ce-apare în amurg
(Şi este Acherontia atropos zis, ori sfinge),
O aripă croisem, din pene, de Simurgh:
Fazan sur sau de aur, păun ce face ape,
Un fulg de tetra-lyră, puf rar de puţin timp
Ieşit din ou… Corola care,-ntre foi, încape,
De Imitatio Christi, făcuse,-n juru-i, nimb.
Azbuchea jupuită sub derma isisiacă,
Şi-arcana viscerală, făcându-le-o plocon
Lui Faust, – comoară solzii mi-erau, şi,-n frunza seacă,
Dormind în mucegaiuri, preadragul meu cocon.
Cine ascultă marea-n cochilia goală poate
Şi inima s-o-audă a arborelui ’nalt,
Dar mort, în conca iascăi cu dâre, negre toate,
Şi-un Phlegeton ce doarme – în recele bazalt.
Oul ouat de vultur, pe piscuri, îmi fusese
Făgăduit doar dac-am să fiu cuminte, – dar
Cel instabil, din care, alb, Alcyonul iese
Pe valurile-n spumeg, nu va fi fost de dar.
Am pus, în cuibu-n care-i al fâselor de luncă
Mănunchiuri verzi de traista-ciobanului, – şi-un vers
Năstruşnic ca pagurul a cărui stranie muncă
E a-şi târî cu sine cochilia goală,-n mers.
Un hipocamp cu ochii deschişi larg, fără pleoape,
Cu botul decât coada cireşelor mai fin,
Avea un preatrist luciu frumos… Şi n-aveau ape
Nici pietrele preţioase, deşi le sunt afin,
Ca apa cea pe care, în ochiu-i galben-rece,
O are crocodilul, sau ca o rază ce,
Flamingilor, prin rozul penajului le trece, –
Reflexele şi trilul pădurii, asta e
Ce-am îndrăgit… În fundul unei cutii de tablă
Albastră, zăceau oase de sepie, ca şi, timp
De patru ani, culese petale, pielea glabră
A cozii unui guşter, uscată între timp.
Natura mi-era templu-n care mergeam la slujbă,
Acolo-mi rosteam Crezul pe ploaie sau pe vânt;
Şi cum atingi cu băţul un vierme ce se-ncujbă,
Eu pipăiam cu mâna un ireal pământ;
Aflându-mi fericirea în tot ce era formă
Teriană şi, umplându-mi cu ea odaia,-n somn
Intram ca faraonul, ce,-n cripta lui enormă,
Ducea cu el Egiptul întreg, fiindu-i domn,
Pentru ca piramida-i să fie-o plină arcă
Ce freamătă de fiare, de grâu, de orz, de in.
Dăruiam pene, ouă, roci, flori cu mâna largă…
Mi-era o sfântă moaşte un dinte de rechin.
Spirite animale
N-aveţi nicio nevoie de şleauri noi sau alte
Cărări, jivini pe care vă ţin la mare preţ
Ca un copil ce-aşteaptă din partea voastră, calde
Cum sunteţi, vlaga vieţii. Nu trebuie să vreţi
Alt zbor, altă potecă decât cea dinainte,
Un alt înot, – spre-a nù fi prinse-n capcană; voi
Sălăşluiţi în mintea unui copil cuminte –
Nu-l ştiţi? – el vă adună din râu sau în zăvoi.
Păduri, savane, jungle, mări de sargasse, stepe,
El le cunoaşte bine şi le străbate-n somn.
La drum porneşte zilnic şi-un alt drumeag începe
Lăsând în urmă cerbul cel alb cu pas de domn.
Nu-i dornic s-aibă nicio jivină aşa-zisă
Domestică,-n afara unei ţestoase ce
Ronţăià melci. ’Naintea bisericii (închisă
Atunci), din praf, cules-ai un liliac – nu e
Uşor să-l uiţi! Fusese rănit; brun, limba roză,
Urechi cu, ultrasonic, în pâlnii negre,-auz;
Nici aripa columbei atinsă de-anchiloză
N-o uiţi, nici, ghem, ariciul cel temător şi-ursuz.
Iubirea de jivine îl face,-n cărţi ca aia
Cu poze,-a ta, să afle religia,-ntâi, pe un
Copil. Ci Harul poate, cu linxul sau cu gaia,
S-aducă, pe când omul – cu crudul căpcăun.
Istoria,-n cursu-i, pare sinuoasă cum Coyotul –
Care, când dă o labă, lumea se face loc
Nesigur; puştiu-l cheamă şi-ar vrea să aibe botul
Ogarului lui Hermes, roşcatul duh escroc.
Pasiuni sau stări de suflet şi orice trăsătură
De caracter din câte i-s date a avea
E-o fiară ce-l întreabă, nemaităcând din gură:
Când ţipătu-l înfioară, prelung, de cucuvea,
Lugubru şi,-n auzu-i, tăind ca-n carne vie,
Credinţa şi-o îndreaptă spre răstignitul pui
De huhurez; clamoarea de vultur ce sfâşie
Azurul, în cădere,-i preabucuria lui.
Uitând de ora,-n pajişti, a molcomei cirede,
I-ar fi pe plac să curgă,-n şes, ca un şarpe orb,
Să simtă câmpu-n aburi sub solzi ce-abia şi-i vede,
Ca ochii unor zale pe lunecosu-i corp.
Să vieţui sub egida unei vânjoase fiare,
Simţind uitarea,-n carne, a lui Epimetheu, –
Vestmânt ţi-e pielea unui vânat cu colţi şi gheare,
Iar hrana ţi-o dă pofta de sânge-a unui leu.