Nu numai versurile-i „travestite“-n proză (ceea ce, în ocurenţă, nu se vede!) pentru că, pare-se, cutare gazetă pariziană remunera, atunci, doar proza (legenda asta, dacă de o legendă-i vorba, fiind una de natură să dezumfle niscaiva ample teoretice baloane), ci şi viaţa însăşi a lui Fort pare a fi fost un joc perpetuu – de la jocurile-i, multe, de cuvinte, impenitentul cărora era (încât Germaine de Tourangelle, logodnica-i de viaţă lungă, instituise, cică, o „amendă“: un franc de fiecare calambur), la jocul – grav – poeticesc, la „meseria“ stihurilor care (cum ne asigură un Pierre Béarn) nu va fi fost, în ceea ce-l priveşte, decât, „mereu, un joc“. Un joc, desigur, prin umor şi voie bună, facondă, fantezie şi capriciu, lejeritate şi freschezza populară; dar mai cu seamă printr-un soi de juvenilă, să zicem, cvasi-inconştienţă, care, la anii şapteşpe, la care „on n’est pas sérieux“, avea să-l facă, prin nu ştiu ce hocus-pocus, să scoată şi diriguie un teatru (cu un program, al său, estetic, subscris de, între alţii, Verlaine şi Mallarmé!), iar la optzeci bătuţi pe muchie (şi trecuţi), să scrie, încă, zilnic şi-ntr-o doară, trei-patru-cinci „balade franţuzeşti“ (sau „marocane“, „tunisiene“, „antarctice“, „martinicheze“ ş.a.m.d.), ce-i vor fi fost, prin vreme, prefaţate de Pierre Louys, Mistral, Apollinaire, Paul Valéry, Gourmond sau Maeterlinck, ba chiar de – de ce nu? – Georges Simenon… Altminteri, un poet mai „chibzuit“ decât se crede, îndeobşte, şi se zice: nepăsător, însă, de „mode“ şi de „timp“; perpetuând, de-a lungul unei vieţi, aceleaşi moduri (simple), ca şi nu alte (limpezi) modulaţii decât acelea înseşi ale juneţii sale; prolific, inegal şi, nu o dată, căzând în autopastişă şi poncif; mai totdeauna, însă, direct, spontan şi sincer, – poemele lui Fort („onoarea“ însăşi, după Paul Claudel, „a gliei frânce“) miros a reavăn şi a verde, a filă de abecedar, a Ev de Mijloc, a duminică pascală…
Iepurele
Nainte de-a intra-n oraş,
am întâlnit un iepuraş.
Stătea-n zăpadă şi visa
în, albă-dalbă, haina sa,
încât părea că-mi vine el
de la Saint-Jaques-de-Compostelle
şi fremăta, şi fremăta
ca laptele-n ulcica ta…
L-am pus în glugă, într-un fald.
El mi-a şoptit că-i e prea cald.
Îl bag la mine sub gheroc.
El: „Aer, domnul meu! Vă rog!“
Îl scot, atunci, şi-l vâr în sac.
Rămas-am fără păstârnac.
Viţeii din Haizettes
La mine-n sat se află trei
minuni ale acestei firi,
nişte podoabe de viţei,
bălani şi galeşi ca trei miri.
Întinşi pe iarbă între flori,
eu, dacă trec pe lângă ei,
la pas sau grabnic, fruntea lor
se-ntoarce după paşii mei;
încât, cetindu-l pe François
de Sales, care mi-i drag de tot, –
chiar ieri, precuvântarea sa,
măiastră, la La Vie Dévote,
încolo,-ncoace şi, din nou,
pe drumul străbătut deja,
simţind, în mine,-un suflet nou,
un mugure care mijea,
cu capu’ lor ritmându-mi, ei,
pioşii paşi prin lutul bun –
pe drumul dinspre Gambaiseuil –,
tustrei bălani pătaţi cu brun…
Pe drumul Raiului, cândva,
pe sub aluni, întârziet,
să fiţi cu mine, ce n-aş da,
prea dragi prieteni din Haizettes!
Capul Sfântului Denys
Primăvara, tam-nesam,
s-a ivit la Notre-Dame,
sus pe turle; după care,
s-a lăsat în Roza mare.
Razele-i, cum cad mănunche,
la icoane îngenunche!
Se născu pe-altar, la un
zvon anume de lăstun,
dându-i o cu totul altă
faţă, prin cea Roză-nvoaltă.
Primăvara, chères mesdames,
s-a născut pe Notre-Dame,
ca şi, cu mai mare drag,
la biserică pe prag
unde Sfântul, care-şi ţine
capu-n mâini, aude bine
cum idei uşoare-i zburdă
în cel cap de piatră surdă.
Fraţilor, e un miracol!
Ian priviţi acest spectacol:
rândunica, pentru pui,
cuib îşi face-n capu’ lui.
Domnul fie,-n veci, slăvit!
Primăvara s-a ivit;
s-a născut, messieurs, mesdames,
sus, în vârf, la Notre-Dame,
cărui vârf i s-a adaos
Roza mare,-nchisă-n naos;
se născu pe-altar şi în
capul Sfântului bătrân
ce, cu mâinile-amândouă,
leagănă un cuib cu ouă.
Oameni buni, e o minune
care nu se poate spune!
Sân’ Denys, cu capu’ lui,
leagănă un cuib cu pui.
Cântecul Virginettei
Virginette, ai să vezi:
fi-voi tare cuminte!
Pe-nflorite livezi,
să nu spunem cuvinte!
Uite mac, uite nalbă…
Să ne-ntindem şi noi!
Virginette, floare albă,
culcă-ţi capu-n trifoi!
Şi-ntr-ăst fel de-om şedea,
vom ajunge cu gândul
hăt în cer, spre-a vedea,
noi, iubirile într-un
nesfârşit Floreal!
Virginette a mea, însă,
visă vis mai real…
Şi, cu faţa-i în soare
(nu s-ar zice că plânsă),
în azur, ce-mi văd, oare,
ochii ei de cicoare?
Din nori, îngerii, pat,
cum aştern somnului
făr’ de păcat
al Maicii Domnului!
Virginette, ai să vezi,
chit că dragostea-i oarbă!…
Tu,-ntre flori, să te-aşezi,
să-mi dormi dusă în iarbă…
Cântecul gâscăriţei din Picardia
„Şedeam pe-o margine de şanţ,
ciucită-ntre genunchi şi coate,
când a trecut, prin albu-mi lanţ
de gâşte, El… Ah, şi cu toate
că n-a fost una din duminici –
când toate voile le ai:
de pildă, să nu te cuminici;
ba (Doamne, iartă-mă!) să-ţi dai
Lui inima –, obrazu-mi să-l
sărute-a vrut, care şi-acu,
ca para,-mi arde pe sub văl,
la schitul din Saint-Val d’Ajoux,
şi,-aşijderi, când a fost să mor,
în ţintirimul din Montmor
(când fiecare, printre astre,
la piept ni-L strângem, cu amor,
sub, albe, vălurile noastre
cele de nuntă şi de doliu),
lângă Moreuil, între livezi, –
de unde bine poţi să vezi
zbătându-ni-se,-n vânt, linţoliul“.