A trage cu urechea

  • Recomandă articolul

Oc_814ALL_Page_01Poate vă mai amintiţi de poezia lui Geo Dumitrescu, Libertatea de a trage cu puşca: „În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir,/ oamenii, prietenii mei înarmaţi, îşi ascultau propriile şoapte –/ toţi erau murdari, slabi, şi patetici ca în Shakespeare,/ îşi numărau gloanţele şi zilele şi nădăjduiau un atac peste noapte“. Astăzi, „dreptul de a trage cu urechea“ apare în întreg patetismul său. Un patetism mult mai prozaic, în acord cu „revoluţia“ informatică, dar, pînă la urmă, la fel de absurd. Mai nou, decizia Curţii Consti­tuţionale privind neconstituţionalitatea interceptărilor făcute de SRI a deschis o nouă pagină în dezbaterea fără sfîrşit privind protecţia drepturilor omului. Într-o ţară în care drepturile şi libertăţile sînt privite mai degrabă ca nişte privilegii, o astfel de pertractare se dovedeşte deşartă. Căci nu despre drepturile generice ale omului, ci despre puterile celor care pot dispune şi folosi ascultările este vorba! Nu despre limitarea abuzului de putere prin întărirea separaţiei puterilor şi a controlului interinstituţional şi civic în stat, ci despre întărirea puterii celui ce deţine informaţia se discută astăzi! Şi, în fond, cine ar putea limita astăzi puterea discreţionară a serviciilor de informaţii? Comisiile parlamentare de control populate cu oamenii de încredere ai serviciilor?

„Dreptul“ de a trage cu urechea a fost cîştigat cu metodă! De ce ar fi acesta abandonat din cauza unei decizii a Curţii Constituţionale? Nimic nu duce la ideea, indusă de amicii deţinătorilor de aparatură de ascultare, că decizia Curţii va bulversa procesele. Şi aceasta pentru că orice prevedere legislativă este prezumat-constituţională pînă cînd Curtea Constituţională dovedeşte contrariul. Decizia Curţii nu se poate aplica decît în viitor, nu şi pentru trecut. Cum am ajuns aici? De ce serviciile secrete de peste tot – iar scandalurile privind interceptările au arătat că nu prea există excepţii – par mai interesate de urmărirea propriei populaţii prin interceptarea tuturor formelor de comunicare decît de anticiparea acţiunilor teroriste?

Atentatele teroriste din ultimul an au dovedit că nu este suficient să se demanteleze celule teroriste pentru a combate fenomenul. Celulele teroriste se înmulţesc la distanţe din ce în ce mai mari de zonele pe care le controlează, iar serviciile, obsedate de interceptare, nu pot nici să explice fenomenul, nici să-l anticipeze. Atentatele din ultimele zile de la Ankara sau de pe plaja staţiunii Grand-Bassam din Coasta de Fildeş, produse de organizaţii diferite (organizaţii kurde, susţin autorităţile turce, sau Al Qaida din Magrebul Islamic, susţin cei din Coasta de Fildeş), nu au fost în nici un fel prevenite, deşi cele două ţări dispun de o capacitate de interceptare importantă.

Interesate mai mult să comunice despre capacitatea de intervenţie în probleme de securitate, serviciile secrete eşuează atunci cînd trebuie să protejeze oameni obişnuiţi. Această strategie de comunicare arată că antiterorismul devine un fel de „armă“ de combatere a susţinătorilor drepturilor omului priviţi ca un fel de „inamici“ ai statului. De ce nu pot fi reperaţi teroriştii? Pentru că, spre exemplu, serviciile secrete nu au instrumente teoretice prin care să detecteze formele de radicalizare religioasă, oricare ar fi confesiunea care profesează acest radicalism? În România, fricile islamofobe inoculate prin politica de comunicare – fără inhibiţii – a serviciilor au generat un cîmp liber pentru manifestarea unor forme din ce în ce mai extreme de naţionalism şi neolegionarism. Pentru a fi eficiente, serviciile secrete nu ar trebui să mizeze doar pe un răspuns centrat pe intervenţia de forţă. O pedagogie a deradicalizării ar fi necesară. Dar cine ar putea îndruma serviciile către noi obiective, cîtă vreme instituţiile politice, care ar trebui să asigure controlul, sînt fie interceptate, fie beneficiare ale interceptărilor?

Sub camuflajul luptei anticorupţie, serviciile secrete ajung să ia locul instituţiilor legitimate prin vot. Lupta anticorupţie, pentru a-şi atinge scopul şi a nu fi coruptă la rîndul ei de dorinţa absolută de putere, trebuie lăsată parchetelor. Serviciile de informaţii ar trebui să anticipeze pericolele, dar, de multe ori, acestea se complac să se facă utile în disputele politice interne, susţinînd o formulă politică în detrimentul altora şi nemaiputînd proteja populaţia.

Un caz interesant, mai puţin comentat, al modului în care „dreptul de a trage cu urechea“ poate fi combătut în numele drepturilor omului a fost reprezentat de decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 decembrie 2015 în cazul Roman Zaharov împotriva Rusiei. În acest caz, CEDO a condamnat Rusia pentru încălcarea articolului 8 al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului (dreptul la respectarea vieţii private şi a corespondenţei). Prefigurînd acest deznodămînt, Duma de Stat din Rusia votase, cu doar trei zile înainte, introducerea în Constituţie a unor noi prevederi, astfel încît deciziile europene împotriva Rusiei să nu mai fie aplicate în cazul în care ar fi în conflict cu legea fundamentală. Deci, victoria drepturilor omului este iluzorie, cîtă vreme nu va fi transpusă în practică.

Cazul, care se referea la interceptarea clandestină a convorbirilor telefonice ale  lui Roman Zaharov (şef al unei edituri), cu ajutorul operatorilor de telefonie mobilă, devine un reper în ceea ce priveşte protecţia spaţiului privat. Zaharov, care bănuia că are convorbirile telefonice ascultate, intentase o acţiune în justiţie împotriva celor trei operatori de reţea de telefonie mobilă, împotriva Ministerului rus al Comunicaţiilor şi secţiunii din Sankt Petersburg a Serviciului Federal de Securitate (FSB), considerînd că i-a fost încălcat dreptul la intimitate. CEDO a constatat că Zaharov avea dreptul să pretindă că a fost victima încălcării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă n-ar fi fost iniţiată împotriva sa o formă de supraveghere. Şi aceasta deoarece, în Rusia, nu există căi de recurs interne, iar măsurile de supraveghere au un caracter secret. Mai mult, CEDO a considerat că Zaharov nu era obligat să dovedească efectiv că a fost interceptat, cîtă vreme legislaţia rusă nu permite persoanelor care au astfel de suspiciuni să beneficieze de protecţie. Oare legislaţia românească oferă protecţie în astfel de cazuri?

Tentaţia de a abuza de „dreptul de a trage cu urechea“, mai ales în Estul Europei, unde poliţia politică a reprezentat principalul pilon de sprijin al regimurilor totalitare, pune în discuţie procesul de tranziţie spre democraţie. Sau poate, odată ce securitatea a devenit un scop în sine, democraţia nu mai este chiar atît de importantă?

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }