Tragismul împăratului

Austria a comemorat, anul acesta, prin cinci expoziții, centenarul morții Împăratului Franz Joseph I (1830-1916): la Castelul Schönbrunn putea fi văzută expoziţia Omul și monarhul, la Muzeul Caleștilor Imperiale, din incinta aceluiași castel, era prezentată Majestatea și modestia, la Muzeul Mobilei – Ceremonii și viață zilnică, în timp ce Castelul Niederweiden, în sudul țării, folosit în timpul campaniilor cinegetice ale curții, a fost spațiul cel mai potrivit pentru tematica aleasă: Vînătoare și recreere, iar în Sala de Ceremonii a Bibliotecii Naționale Austriece s-a organizat Der Ewige Kaiser (Eternul împărat). Primele patru au fost deschise în intervalul 16 martie-27 noiembrie, iar cea din urmă, între 11 martie și 27 noiembrie 2016. Din toate acestea ar putea fi închegat portretul celui mai longeviv monarh al Europei din epoca modernă.

Mitul împăratului „etern“

În această domnie îndelungată, de 68 de ani, imperiul său s-a lărgit, au fost alipite teritorii noi, dar nu a putut fi rezolvată problema naționalităților care îl locuiau, astfel că, odată cu mutarea sa în eternitate – fapt petrecut în plin război, pe 21 noiembrie 1926 –, destrămarea s-a produs în chip ineluctabil. La fel ca Regina Victoria a Marii Britanii, ce a marcat o epocă al cărei nume l-a împrumutat – ea însăși o stăpînitoare de 64 de ani peste supușii săi –, și Franz Joseph s-a identificat, mai bine decît toți înaintașii, excepţie făcînd poate doar împărăteasa Maria Tereza, cu monarhia bicefală. În vremea sa, a luat fiin­ță mitul împăratului, al „eternului“ monarh austriac. Cu o forță de muncă prodigioasă, cu o dedicație pentru treburile țării ce friza mania, o corectitudine exemplară, o religiozitate recunoscută, o viață sobră și o dietă frugală prin care și-a păstrată silueta de tinerețe pînă la adînci bătrîneți, Franz Joseph impunea respect și admirație.

Viața lui nu a fost ușoară, iar nenorocirile l-au lovit constant. Chiar dacă monarhia bicefală reprezenta una dintre marile puteri ale epocii, alături de cea rusească, britanică, franceză și germană, totuși, în majoritatea conflictelor armate pe care le-a avut, a fost înfrîntă. Tînărul de 18 ani a luat domnia în furtunosul an 1848, cu o țară răvășită de revoluția democratică și, dacă nu i-ar fi dat ajutor Țarul Nicolae I, cu trupele sale bine antrenate și obișnuite cu războiul, şi-ar fi pierdut sceptrul. În 1859, la intervenția armatei franceze a lui Napoleon al III-lea în campania din Italia, a fost bătut și, prin pacea încheiată la Villafranca, zona Veneției, care pînă atunci făcea parte din imperiul său, a trebuit să fie evacuată. În 1866, în bătălia de la Königgrätz, a fost învins de oștirea prusiană, care impune, pentru următorii 45 de ani, supremația germană în Europa.

Dar toate aceste eșecuri militare nu au șubrezit cu nimic poziția kaiserului și respectul de care s-a bucurat în țara sa, atît în sînul trupelor, cît și al populației civile. Paradele și ceremoniile militare erau la ordinea zilei și dădeau culoare vieții. Fastul curții imperiale le stîrnea admirația străinilor și localnicilor. Totul era spectacol, de la construcțiile impunătoare, majoritatea decorate cu sculpturi, la monumentele de for public ridicate pentru a comemora diverse evenimente glorioase sau nişte oameni bravi ori virtuoși, și de la balurile curții pînă la banchete și vînători. Din cauza faptului că împăratul mînca foarte puțin și extem de repede, abia gustînd din fiecare fel de mîncare pus dinaintea sa, dineurile curții erau exclusiv momente festive dintr-o regie aulică de mare rafinament destinate a impresiona prin lux și bogăție, la fel ca o revistă a trupelor. Dar după festinul ce nu era niciodată de lungă durată, invitații se sculau de la masă flămînzi și luau cu asalt restaurantele din jurul Hofburgului.

Spre a nu rămîne mai prejos față de imperiile concurente, cel englez și cel francez, în 1873, este organizată, la Viena, o expoziție universală, urmînd-o pe cea de la Londra, din 1851 – prima de acest fel –, și pe cele de la Paris, din 1855 și din 1867.

În 1879, cu ocazia celebrării nunții de argint a împăratului cu Principesa Elisabeta de Bavaria – poreclită Sissi –, pictorul Hans Makart a fost însărcinat să organizeze un cortegiu istoric al breslelor și al corporațiilor comerciale din imperiu pentru care artistul a făcut schițe de costume în stil renascentist și pentru care alegorice. Procesiunea a defilat pe străzile Capitalei, condusă de însuși Makart, îmbrăcat în costum de muschetar și călărind un bidiviu alb.

Cel mai portretizat cap încoronat

Franz Joseph I a fost, se pare, cel mai portretizat cap încoronat al timpului său – ce-i drept, a avut și o viață suficient de lungă, care a acoperit toate genurile și tehnicile artelor vizuale, de la miniatura practicată în copilărie pînă la fotografie și cinematograf. Încă de la naștere, pe 18 august 1830, mama sa, Arhiducesa Sophie, a fost preocupată ca trăsăturile micului Arhiduce Franz Joseph Karl von Österreich să fie imortalizate, iar apoi, de-a lungul existenței, a fost înconjurat de tot felul de artiști ce se întreceau a-l picta sau fotografia. La împlinirea a 50 și, apoi, a 60 de ani de domnie, în 1898 și, respectiv, în 1908, iar apoi la aniversarea celor 80 de ani de viață, în 1910, portretul imperial a devenit cel mai bun instrument de propagandă: imagini reproduse în revistele ilustrate, cărți poștale, fotografii au inundat piața. În acei ani, kaiserului i-au fost dedicate albume, litografii și picturi alegorice. Marea majoritate sînt păstrate la Biblioteca Națională, care posedă peste 10.000 de imagini ce-l au ca subiect pe împărat. Spre a-și arăta loialitatea față de tron, multe comunități sau persoane particulare și-au trimis contribuțiile plastice păstrate după aceea în biblioteca privată a monarhului.

La fel ca Regina Victoria și Prințul consort Albert de Saxa-Coburg, Franz Joseph s-a însurat din dragoste și a avut un mariaj foarte fericit în primii ani. Dar, cu trecerea timpului – și, mai ales, după pierderea fiului –, frumoasa Sissia a dat semne de o oarecare instabilitate psihică, excentricitate, apatie și mizantropie, iar relațiile dintre soți s-au răcit pînă la indiferență. Împăratul, cu asentimentul și chiar cu încurajarea împărătesei, a întreținut relații cu actrița Katharina Schratt, care nu erau un secret pentru nimeni, iar cei doi au fost imortalizați de mai multe ori în instantanee fotografice, expuse pe simeza expoziției.

Nenorociri familiale

Viața împăratului a fost lovită de mai multe nenorociri familiale. A trăit drama de a-și vedea toți moștenitorii tronului morți îna­intea sa: Arhiducele Rudolf dispare, împreună cu amanta sa, Contesa Mary Vetsera, în urma unui încă nelămurit act de suicid – sau a unui asasinat politic^* –, în 1889, comis la pavilionul de vînătoare de la Mayerling; următorul moștenitor, Arhiducele Franz Ferdinand, a căzut sub gloanțele anarhistului Gavrilo Princip, la Sarajevo, în 1914, provocînd, astfel, izbucnirea Războiului cel Mare. Cu nici unul dintre aceștia împăratul nu se înțelegea, aveau păreri divergente în privința conducerii imperiului, prinții de coroană tinzînd spre un liberalism pe care kaiserul nu-l împărtășea. Franz Joseph nu era de acord cu viața deșănțată, devenită notorie, a lui Rudolf, care avea relații extraconjugale cu mai multe curtezane celebre. Cum, la fel, nu agrea nici mariajul lui Franz Ferdinand cu o contesă de origine cehă, Sophie Chotek, pe care îl considera morganatic.

Doi dintre cei trei frați se vor stinge înaintea kaiserului: Karl Ludwig, desemnat moștenitorul coroanei habsburgice după drama de la Mayerling, a murit de tifos, în 1896, iar Maximilian, devenit împărat al Mexicului – antrepriză în care nu primește nici o susținere din propria țară, ci de la Napoleon III al Franței –, și-a încheiat tragic viața, în fața unui pluton de execuție, în 1867. Încă o lovitură a fost moartea împărătesei, asasinate de către un anarhist italian la Geneva, în 1898.

Profund credincios, Franz Joseph a ridicat un lăcaș de cult, Votivkirche, pe locul unde, în 1853, într-o după-amiază, cînd se plimba pe vechile fortificații ale orașului, a avut loc un atentat la viața sa, din care a scăpat, în chip miraculos, datorită broderiilor de fier ale gulerului uniformei ce au atenuat lovitura de pumnal a asasinului. Fratele său mai mic, Ferdinand Maximilian – ofițer de marină și viitor împărat al Mexicului –, a adunat fondurile necesare pentru ridicarea monumentului în stil neogotic, inaugurat în 1879, cu ocazia nun­ții de argint a kaiserului – ce se dorea o ofrandă către deitate, pentru că-i fuseseră cruțate zilele.

Caietele cu temele zilnice din perioada școlarității și planșele cu desene și acuarele, expuse la Biblioteca Națională, dădeau măsura studiilor riguroase pe care tînărul vlăstar cu sînge albastru era obligat să le întreprindă. Urmau apoi planurile strategice și căr­țile cu subiecte militare menite a-l deprinde cu viața de soldat. Alte piese de rezistență erau scrisoarea de abdicare a Împăratului Ferdinand, din 1848, căruia i-a succedat la domnie Franz Joseph, și misiva scrisă înaintea sinuciderii de Mary Vetsera, ce a fost descoperită de foarte puţină vreme, în 2015. La Muzeul Mobilei poate fi admirat un portret nud, în mărime naturală, al tinerei și atrăgătoarei amante a prințului de coroană – deși este presupus a fi o lucrare fantezistă, ulterioară marii drame și fără vreo legătură cu modelul real, el se află totuși sub privirile publicului. Cum monarhii sînt și ei oameni, în același muzeu se află o admirabilă colecție de oale de noapte și de scaune cu bortă folosite de mai-marii imperiului.

Uniformele

Uniformele împăratului, cele de mare și de mică ținută, erau expuse la Schönbrunn, alături de incomodul costum de gală ce era purtat la ceremonii speciale de către membrii Ordinului Lînei de Aur, rezervat numai capetelor încoronate și familiilor acestora. Ținuta își avea originea în secolul al XVIII-lea, dar, ca tăietură și ornamente, urmărea un model medieval, cu o capă din catifea grena, bogat brodată, cu fir pe margini și o beretă din același material. Cum capetele încoronate se onorau unele pe altele cu înaltele distincții ale țărilor respective, Franz Joseph primise, în 1867, Ordinul Jartierei, de la Regina Victoria. Și acesta avea o costumație specială, cu o tunică de mătase albă, peste care se lua o pelerină de catifea neagră, prinsă cu un șnur cu grei ciucuri de fier, iar în picioare se încălțau pantofi de mătase albă. În 1914, cînd a izbucnit războiul și cele două țări au devenit inamice, ordinul i-a fost retras, dar costumația a rămas la Viena.

Vînătoarea era cea mai mare pasiune a împăratului, și pentru campaniile sale cinegetice, îmbrăca straie tiroleze: o haină scurtă, din postav gri, căptușită și paspoalată cu verde-închis, niște pantaloni scurți, jambiere și pălărie de fetru cu bor mic, ornată cu un pampon din păr de căprioară și pene de cocoș de munte. În cîteva fotografii, kaiserul apare în această ținută comodă și nepreten­țioasă. Într-o imagine este păstrat chipul devotatului valet Egen Ketterl, surprins în momentul cînd, cu un zîmbet pe buze, pregătea, cu drag, hainele împăratului, în mijlocul unei camere cu șifoniere pe toate laturile din care, prin ușile deschise, se ițeau unformele aranjate, cu grijă, pe umerașe. Dat fiind că existau atît de multe ținute cu accesoriile lor, ordinea lor era consemnată într-o condică specială, expusă și ea cu această ocazie: „Garderobe-Inventar Seiner Majestät des Kaisers und Königs“.

Cînd, în 1867, a fost uns rege al Ungariei și astfel s-a făcut unirea dintre cele două țări, la ceremoniile respective, kaiserul a purtat o uniformă roșie cu brandemburguri din fir de aur, de general de husari, iar pe cap i s-a așezat coroana Sfîntului Ștefan. Grofii maghiari l-au înconjurat purtîndu-și vestimentația de mare ceremonie cu dolmane și căciuli de blană, cu pene.

Vizitatorul român al expozițiilor nu putea să nu tresară recunoscîndu-i pe Regele Carol I și familia sa într-o mare pînză semnată de Tadeusz von Ajdukiewicz, ce-l reprezenta pe acesta conducînd defilarea trupelor române prin fața oaspetelui său imperial, în 1896. Kaiserul salută defilarea avîndu-l în spatele său pe Prințul Albert de Saxa-Coburg, tatăl Principesei Maria, care e reprezentată, și ea, călare, purtînd o toaletă neagră, de echitație, în dreapta oaspetelui, și nu departe de un landou, în care se aflau Regina Elisabeta și doamnele ei de onoare.

Echipajele Curții, atît de necesare pentru augmentarea fastului cu ocazia festivităților de stat, erau expuse în același loc. Erau fie calești aurite, cu ornamente sculptate și cu uși pictate, trase de cîte opt cai albi, fie cupeuri cu stema imperială din bronz aurit țintuită pe uși sau brodată pe valtrapuri. Lacheii, vizitiii și surugiii aveau și ei livrele și tunici sclipind de galoane și fireturi – și ele expuse în apropiere. Dar același fast trebuia urmărit și la ceremoniile funebre, așa că, alături de trăsurile folosite de împărat și de familia sa în timpul vieții, se afla și impunătorul dric, vopsit integral negru și avînd capitonaj de crep negru, ce l-a purtat pe ultimul drum, spre necropola din Cripta Capucinilor.

Franz Joseph a urcat pe tron într-o perioadă de criză și l-a părăsit tot într-o perioadă de criză, pe 21 noiembrie 1916. Chiar și după ce a expiat, chipul său a constituit motivul unui portret postum, pe catafalc. Figura sa, ce a evoluat de la aceea de tînăr imperb la cea de matur cu lungi și stufoși favoriți roșii, spre a ajunge la aceea de venerabil monarh, cu barbetele colilii, ușor adus de spate, cu o privire obosită și blîndă, de bunic care a trecut prin multe pînă a ajuns la suprema înțelepciune, a intrat în conștiința publicului și a devenit sinonimă cu Imperiul Habsburgic. Astfel, „Eternul Împărat“ este, și astăzi, o prezență în Capitala și în țara sa!

 

 

* Într-o foarte bună carte, recent tradusă în românește de Diana Morărașu și prefațată de Petre Otu, Rudolf de Habsburg. Mayerling sau sîrșitul unui imperiu (Editura Corint, București, 2015), autoarea franceză Christine Mondon insistă, cu argumente irecuzabile, asupra supoziției asasinatului, pp. 140-142.