Să te naști în 1934, să treci prin război, să vezi cum comunismul pune stăpînire pe România și să-ți dai seama că există o cale de salvare, prima, aceea de a încerca să aduni de la oamenii din jurul tău experiențe care să slujească așezării în lume. Adică: Amor intellectualis magistri. Ion Vianu scoate, la Editura Polirom, a treia ediție a cărții Amor intellectualis, subintitulată „Romanul unei educații“, și cartea își păstrează acuratețea și farmecul de la prima ediție, din 2010. Cartea se încheie cu momentul plecării din România, a doua cale de salvare. N-a plecat de bunăvoie din România. Se simțea bine aici, practica o profesie care îi plăcea – aceea de medic psihiatru –, publicase cărți: Introducere în psihoterapie (1975) și Stil și persoană (1976), ultima premiată de Uniunea Scriitorilor. Cu toate acestea, devine semnatarul Apelului Goma și pleacă în 1977, stabilindu-se în Elveția. Pînă la plecare, să amintim că a urmat, între 1952 și 1954, secția de limbi clasice a Facultății de Litere din București, facultate abandonată pentru a urma Medicina (1954‑1960). L-a auzit pe George Enescu cîntind la Ateneul Român, l-a cunoscut pe monseniorul Vladimir Ghika, are rînduri empatice despre Edgar Papu, cel numit „părintele protoconismului“, trăiește o lungă prietenie cu Matei Călinescu și, mai ales, scrie despre tatăl său, Tudor Vianu, celebrul profesor al Universității din București, cu care avea lungi dialoguri, prelungite în noapte. Este Amor intellectualis o cale de a rezista într-un sistem totalitar? Sînt întîlnirile cu prietenii modele pentru a trece peste apăsarea unui timp întunecat? Ce reprezintă, de fapt, tatăl, față de copilul său? Sînt întrebări pe care i le-am adresat lui Ion Vianu, reîntors la București cu ocazia lansării ediției din 2017 a volumului Amor intellectualis.
De ce v-ați dorit o nouă ediție?
A fost o înțelegere între mine și editură. Această carte, Amor intellectualis, a rămas în atenția opiniei publice și a cititorilor. Am avut constant ecouri și mi-am dat seama că este încă prezentă în mințile oamenilor. M-am gîndit să le ofer și suportul tipărit ca să recitească, iar cei care află prima oară de carte, să o citească. Volumul are o copertă nouă, este cartonat ca și prima ediție, poate fi așezat frumos în bibliotecă. Într-un fel, în aceste zile, a fost o relansare. Cartea a avut noroc, a primit cîteva premii, dintre care, cu mare plăcere, îmi amintesc de Premiul revistei Observator cultural. Cred că este o carte de succes, așa că această nouă ediție nu face decît să se întoarcă la cititori, la primii cititori și la cei care acum o descoperă.
De ce credeți că „a prins“ atît de bine?
Oferă un model cultural și este o căutare a unor modele culturale și de comportament. Sînt minime modificări în text. Se poate considera că este același text din 2010. Am avut şi o ediție „de buzunar“, în 2011, tocmai pentru că prima ediție fusese căutată, cumpărată și citită.
În Amor intellectualis, reproduceți două scrisori în limba latină din 1955. Una este scrisă de Bambi, Andrei Brezianu, pe atunci student la Teologie catolică la Alba Iulia, cealaltă de dumneavoastră. Mai știți latinește?
Mai știu foarte puțin, diferite expresii, dar nu mai pot să scriu scrisori, cum făceam atunci. Am avut totuși o perioadă de resurecție cu latina mea, la distanță de ani buni de cînd o învățam la facultate, cînd am făcut lecții de latină cu băiatul meu cel mic, Tudor, care a făcut un liceu umanist. Împreună descifram texte latineşti și am avut atunci o reînviere a limbii. Latina este ca pianul, trebuie să exersezi tot timpul. Ceva, ceva mi-a rămas. Cu puțin efort, pot citi texte simple de latină medievală. Sau citesc ediții bilingve, poeziile lui Horațiu, de pildă, le citesc și în latinește, și în franțuzește sau românește.
Era o ambiție să știți latinește?
Aveam la Litere un profesor foarte bun, pe Nicolae Barbu, cu care făceam retroversiune, adică traduceri din românește în latinește, chiar și articole de ziar. Am tradus în limba latină inclusiv articole din Scînteia. Mă pasiona limba latină. Cînd eram deja la Medicină, după ce renunțasem la Litere, îmi aminteam bine lecturile din facultate, în latină. De fapt, acest schimb de scrisori de care ați amintit îl purtasem cînd eram în anul I la Medicină.
Știați latinește și l-ați ascultat, la Ateneul Român, pe George Enescu dirijînd și cîntînd. Cum era George Enescu pe scenă?
Era o stare paradisiacă atunci cînd îl ascultai. A cîntat, în mai multe concerte, toate simfoniile lui Beethoven, ceva fabulous. Aveai impresia că forțele elementare ale naturii, venind dintr-o energie haotică, se transformă în ceva perfect cotrolabil și înălțător. Enescu era un om fermecător, avea o natură copilărească. Mai tîrziu, după ce a plecat, l-am auzit într-un interviu. Și era întrebat: „Cum sînt românii?“. Iar Enescu a avut un rîs copilăresc și a spus: „Sînt niște visători“. Cred că avea dreptate, sîntem niște visători și ca visători reușim să creăm ceva, dar reușim și să ne risipim vocația și destinul.
În mai multe rînduri, în Amor intelectuallis, spuneți că nu este de ajuns studiul unor limbi străine sau cititul cărților. Mai trebuie ceva. „Chiar dacă nu ai ajuns la maturitate, poți regreta timpul prea lung petrecut în tovărășia cărților.“ Ce mai trebuie, dincolo de studiu și de citit?
Ideea pe care ați amintit-o m-a îndemnat să intru la Medicină. În mine, exista o latură de om de acțiune. N-am fost un om de carte, pur, așa cum este fiul meu, Ștefan, sau Mihai Nasta, născut în 1933, un mare profesor al Universității din București, un clasicist, pe care l‑am admirat pentru talentul filologic fabulos. Tot om de carte era și tatăl meu. În mine a existat această latură de om de acțiune, mi-a plăcut să fac ceva, și atunci am ajuns la Medicină. La Medicină, am ajuns la o sinteză. N-am făcut o specialitate în care acțiunea să joace un rol principal, cum este chirurgia. Am ajuns la un fel de compromis, la Psihiatrie, care este o formă de acțiune mai subtilă, prin verb, prin cuvînt, o ramură a medicinii, care presupune un dialog, o discuție sau, așa cum spunea profesorul Constantin Arseni, neurochirurgul: „Ce faceți voi toată ziua? Stați așezați pe scaun!“.
Din carte rezultă că și lectura lui Faust, a lui Goethe, a avut un rol pentru a merge la Medicină. De ce?
Și Goethe, și Faust au avut acest rol de a mă îndrepta spre Medicină. Chiar în Prolog, Faust este obosit de atîta citit și vrea să intre în viață. Viața înseamnă acțiune, dar și iubire. O altă carte a lui Faust, Călătoriile lui Wilhelm Meister, m-a influențat, pentru că sînt acolo o serie de experiențe inițiatice, călătorii lungi și fără întoarceri, așa cum am făcut cînd am plecat din România comunistă, în 1977. Și, pe
deasupra, acest Wilhelm Meister este medic. Mai rețineți că Faust completează, spunînd în Prolog, că la început n-a fost Cuvîntul, ci a fost Fapta. Înaintea Cuvîntului, a exista Fapta, chiar Cuvîntul este o Faptă. Iar eu am pus fapta, acțiunea, înaintea cunoașterii și a contemplației. Prin Faptă, ajungi și la cunoaștere, și la reflectare, și la lectură.
În psihiatrie, cel mai bine este cînd pacientul te uită
Asta vă deosebește fundamental de tatăl dumneavoastră, faptul că sînteți un om al faptei, al acțiunii, al îndreptării către celălalt? În psihiatrie, vezi în celălălt abisul, mulțumirea, nemulțumirea, frustările, apăsările. Trebuie să acționezi asupra celuilalt.
Îndreptarea mea către Faptă, mă deosebește, dar și mă aseamănă cu tatăl meu. Tatăl meu era un cărturar, era un erudit, dar avea elevi, preda. Cursurile înseamnă și a înfluența oameni, dar și a crea oameni în sens prometeic – însuflețindu-i –, a făptui, a lucra cu celălalt. În psihiatrie, contactul cu oamenii este fundamental, decisiv, în psihiatrie acționezi asupra celuilalt, asupra pacienților. Eu i-am slujit pe pacienți timp de 40 de ani încheiați. Am devenit preparator la Clinica de Psihiatrie la 1 iulie 1963, și contractul de închiriere a cabinetului meu s-a încheiat în 30 iunie 2003. Sînt 40 de ani de psihiatrie, cifră de invidiat.
Un om poate să plece vindecat de la cabinetul de psihiatrie?
Nu este, din partea mea, o probă de cinism ce vă spun, dar să știți că scopul medicinii nu este vindecarea, ci îngrijirea. Idealul medicinii este vindecarea. În clinici medicale, la ramuri pragmatice, înzestrate cu auxiliare mai puternice, nici acolo nu vindeci. Îngrijești, alini, ameliorezi, restitui funcționarea funcției afectate a organismului și, în cele din urmă, vindeci, ca un fel de al 12-lea cer, ca un paradis. Eu pot să spun că am conștiința că am repus oameni pe roate. Cred că psihiatria înseamnă să ajuți oamenii să se asume, să se reia dintr-un punct și să revină la ceea ce sînt.
Cu doctorul care te operează de inimă sau cu cel care îți coase o rană la picior păstrezi legătura și îi mulțumești. Cum sînt mulțumirile într-un cabinet de psihiatrie?
Nu este tipic pentru un cabinet de psihiatrie ca pacienții să dea telefon sau să vină personal pentru mulțumiri. În psihiatrie, cel mai bine este cînd pacientul te uită, cînd nu-și mai aduce aminte de tine. Asta-i partea ideală și semnul unei cicatrizări profunde!
Nici o referință la creștinismul lui Dostoievski
Spuneți în carte că tatăl dumneavoastră, Tudor Vianu, a căutat să-i servească prin cunoaștere pe cei din jurul său. A transmite cunoaștere într-un sistem totalitar este de ajuns?
Nu era de ajuns. Era necesar, dar nu era de ajuns. În acel moment, cînd tatăl meu preda la Universitatea din București, societatea românească se găsea într-o grea cumpănă, se găsea într-o perioadă de teroare și cunoașterea nu era o pavăză împotriva terorii, nici nu era o armă a rezistenței. Dar ceea ce făcea tatăl meu în fața studenților era o contribuție morală la menținerea continuității culturii. Cunoașterea are și o funcție etică și toți cei care au urmat Literele în acei ani au avut sentimentul că vechii profesori mențin ceva valoros, că exista o legătură cu întreaga cultură clasică. Mi-aduc aminte de Dostoievski. Un timp a fost interzis, nu puteai nici să-i pronunți numele. A venit un ordin de la partid, de la Secție, și se putea vorbi despre Dostoievski. „S-a dat drumul la Dostoievski“ – ăsta era limbajul activistic. Adică, s-a decis publicarea operelor lui Dostoievski, într-o colecție îngrijită cu mare competență de Ion Ianoși. Cineva trebuia să facă o introducere publică, gîndită și ca text introductiv pentru toată opera lui Dostoievski, text ce urma să fie publicat în prima carte din colecție. A fost ales tatăl meu. Conferința, care s-a ținut la Biblioteca Centrală Universitară, a fost ceva memorabil, erau oameni pe scări, sala gemea de lume, mă temeam să nu se producă o busculadă mortală. Și Tudor Vianu a vorbit, a fost ceva monstruos, aplauze care nu se mai terminau. Iar textul citit la conferință a devenit text publicat în prima carte din Dostoievski. Eu am descoperit textul în carte, după ce trecuse nebunia și i „se dăduse drumul“ lui Dostoievski. În acest text, nu erau nici un cuvînt, nici o trimitere, nici o referință la creștinismul lui Dostoievski, tatăl meu n-a vorbit și nici n-a scris despre filonul religios din opera scriitorului rus. Cu toate acestea, Dostoievski în limba română însemna o cucerire. În anii `50, oamenii trăiau cu sentimentul frontului: cucerești doi kilometri, avansezi un pic, cu toate că nu mergi pînă la adîncimea frontului. Asta era lupta pentru cultură, atunci, în acei ani.
Dumneavoastră, domnule Ion Vianu, de ce ați simțit nevoia să scrieți despre tatăl dumneavoastră? Care a fost resortul?
Rețineți: Amor intelectuallis nu este o carte despre tatăl meu, ci despre educația mea: intelectuală și sentimentală. În acei ani, tatăl meu a jucat un mare rol: mi-a fost educator/dascăl și părinte. Poate că pentru educația unui copil sau a unui tînăr este mai bine ca aceste roluri să fie distincte. La mine, cele două elemente sînt topite, aveam și un părinte, și un dascăl. Eu l-am numit, pe parcursul cărții, cu o inițială: T, care înseamnă și Tudor, și Tată.
Știu că v-a preocupat problema tatălui, ați scris și un eseu și ați revenit și în alte scrieri. Să vă întreb direct: ce este Tatăl pentru dumneavoastră?
Problema Tatălui a fost o constantă a preocupărilor mele intelectuale. Ce este un tată? Un tată nu este doar un tată biologic sau doar un tată cultural. Am învățat din Biblie ce este tatăl, din Vechiul Testament, cînd Israel își cheamă la el fiii, pe unii îi blestemă, pe alții îi binecuvîntează. Așa că, în opinia mea, tatăl este acela care dobîndește puterea să blesteme sau să binecuvînteze. Restul vieții unui om se petrece sub semnul blestemului sau al binecuvîntării. Deci: acesta este tatăl, îți dă un fel de chitanță de bine, dar te poate și blestema.
Te poate blestema, nu-i prea tare cuvîntul în raportul cu copiii tatălui?
Chiar dacă nu te blestemă explicit, poți să simți că apasă asupra ta ceva greu, care poate proveni de la tată. Tatăl se uită la devenirea copilului și a tînărului, la cum înaintează în viață, la cum se comportă, tatăl este interesat de ceea ce ești. Și poate exista o dezaprobare față de traseul tău, care te poate apăsa toată viața. Acesta ar fi blestemul: nemulțumirea, dezaprobarea.
În Amor intellectualis, iertați-mă că vă spun lucrul acesta, nu vă renegați tatăl, imaginea tatălui dumneavoastră nu este una sfărîmată de dumneavoastră. Cu toate acestea, judecați intrarea sa în Academia Română, în 1955, în termeni de „cedare“.
Da, a fost o cedare și intrarea în Academie, și participarea lui la Comitetul Național UNESCO. Au fost cedări. Dar societatea acelei vremi și studenții lui s-au bucurat de intrarea lui în Academie: un om pe care îl iubesc este un om mai puternic, mai influent și poate face bine, poate face servicii unor oameni. Vă dau un exemplu: la Litere, Tudor Vianu a adus în facultate ca asistenți, el i-a recrutat și i-a recomandat, trei tineri: Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Gelu Ionescu. Au mai existat și alți prieteni, pe care tata i-a ajutat și susținut, de la Ion Frunzetti la Edgar Papu, care a avut o carieră controversată.
Toți acești oameni pe care îi amintiți nu pot să ascundă tristețea dvs. la „cedările“ tatălui dvs. „Cedări“ care l-au îndepărtat de prieteni: „Obiectiv, n-a pierdut nimic. Cu atît mai puțin au pierdut cei care-l iubeau, care‑l admirau. Dar ceva esențial dispare: încetează să mai facă parte din comunitatea celor persecutați. Oameni ca Balotă, ca Papu, Negoițescu (și mulți alții) vor continua să-l respecte, iar el va fi capabil să intervină în favoarea unuia sau a altuia. Însă a evadat din sfera lor. Niciodată nu va mai face parte din lumea celor umili“.
Tata a notat undeva: „Am devenit un personaj oficial. Dar inima mea?“. Și se mai întreabă: „Dacă aș muri de inimă?“.
A făcut infarct?
Da. A fost bolnav de inimă și a făcut infarct.
Ce vîrstă avea cînd a murit?
Avea 66 de ani. Mă gîndesc că eu am cu 20 de ani mai mult ca el, că am trăit cu 20 de ani în plus. La 66 de ani, am avut și eu probleme grave cu inima și am scăpat datorită progresului medicinii. Eu sînt expresia unui miracol al medicinii, ca mulți. mulți alții.
Caracter, dincolo de cultură
Revenind la Tudor Vianu: citesc printre rînduri, și o ușoară distanțare a dumneavoastră de el, o depărtare, o răceală.
Cred că este un proces normal, dar drama acestei lumi a fost faptul că și acei tineri minunați din jurul lui Tudor Vianu au făcut concesii.
Vă rog să dați un exemplu.
Am să dau un singur exemplu: Ion Negoițescu, Aceasta a venit la mine acasă, cînd mă pregăteam să plec din România, și mi-a povestit că a fost obligat să dea note la Securitate. „Îți spun asta ca să vezi și tu în ce hal ne-au adus ăștia.“ Alte exemple, de cedări, nu mai dau, în privința celor pe care i-am cunoscut și i-am descris în carte. Unele lucruri, pe care le‑am aflat, rămîn „sub pecetea tainei“.
Și asta e o cale de învățare, să deosebești binele de rău, să fii prudent. Rămînem culturali sau mai adăugăm ceva la formarea noastră?
Morala finală a cărții mele: cultura este o pavăză în calea violenței, dar este o pavăză insuficientă. Și cultura nu-l poate salva și n-are nimic de-a face cu acel tînăr care iese cu un trandafir în mînă, în Piața Tienanmen, ca să protesteze. În societatea românească au fost foarte puțini cei care au rezistat pe deplin și pînă la capăt. Foarte puțini. De pildă, unul dintre ei a fost Remus Niculescu, istoric de artă, de care nu vorbesc în carte, dar care a refuzat să facă concesii, care n-a intrat niciodată în combinații, care n-a vrut să marșeze la avansurile Securității, ale PCR.
Ce mai trebuie, dincolo de cultură?
Caracter. Și caracter ca un fenomen colectiv, adică însumarea caracterelor, care să ducă la rezistență, la opoziție, la proteste. Un erou al cărții mele spunea despre Ceaușescu: „Dacă toată lumea ar spune Nu, regimul s-ar prăbuși“.
Asta nu e valabil în toate timpurile? Nu e normal să reziști, să refuzi, să spui „Nu“ acolo unde lucrurile deraiază?
Să știți că treaba cu rezistența poate fi privită ca fenomen colectiv. Sînt anumite momente istorice, anul 1989 a fost unul dintre acestea, cînd se formează o masă critică în stare să schimbe cursul istoriei. Sigur că ne-am fi dorit o schimbare mai profundă, reală, dar tot ce s‑a întîmplat atunci continuă să împingă societatea românească, societate care a eșuat de zeci de ori și de zeci de ori a reînceput să spere. Eu cred că am greșit după 1989. Trebuia să mergem pe o reconciliere, așa cum s-a produs în Africa de Sud, după abolirea apartheidului, sau în Columbia, după războiul civil. Lucrurile nu s-au întîmplat exemplar în România, au fost bîjbîieli, au fost momente extraordinare, de afirmare a libertății, cînd s-a protestat în stradă împotriva lui Ceaușescu, dar au fost și mineriadele.
Reconcilierea nu s-a reușit. Aveți o explicație?
Reconcilierea nu s-a reușit din motive de putere. Oligarhia care a venit la putere și a cîștigat toate alegerile nu a dorit să se gîndească la reconciliere, avea alte priorități, precumpăneau interesul personal, egoismul fiecărui politician. La fel, în partea națiunii a existat o mefiență continuă față de orice formă de reconciliere. Acest clivaj nu poate fi depășit, nu cred că putem face reconcilierea prea curînd. Cînd se va duce și generația care avea 18 ani la Revoluție și care acum este la mijlocul vieții, poate-poate se va face și reconcilirea. Și în Germania, primii 20-25 de ani de după război erau profund influențați de nazism. A existat și un cancelar federal, Kurt Georg Kiesinger, cancelar între 1966 și 1969, care a avut un trecut nazist. Democratizarea Germaniei este un lucru real, profund și impresionant, dar s-a făcut foarte tîrziu și foarte încet.
„Protocronistul“ Edgar Papu îl lăuda pe Eugen Ionescu
Aveți pagini extraordinare despre cum se poate să ieși din pușcăriile comuniste tonic și apoi să te ofilești rapid, în fiecare an. De ce se degradau acei oameni?
Am exemplul lui Edgar Papu. El a ieșit din pușcărie extraordinar de tonic și de puternic. Nu numai moral, dar și intelectual, are niște cărți grozave, scrise după pușcăria comunistă, needitate după 1989: Călătoriile Renașterii și noile structuri literare, Barocul ca tip de existență, Existența romantică, Poezia lui Eminescu. După anii de închisoare, s-a exercitat asupra lui un tip de presiune care l-a măcinat. Într-un regim totalitar, nu scapi de închisoare, nu ieși niciodată complet afară. Rămîi „un client al lor“ (despre Goma se zicea în Securitate: „el este un client al nostru“). Edgar Papu a fost terorizat de Securitate, dar, pe de altă parte, flatat de grupul Paul Anghel, care nu înceta să-i spună ce om remarcabil este. S-au folosit de Edgar Papu pentru a face din el un fel de papă al protocronismului. În fapt, Papu n-a creat protocronismul, n-a fost „ideologul“ mișcării. El a scris un articol în revista Secolul 20, destul de onest, în 1971, în care avansa opinia că foarte multe idei moderne se găsesc la autori români, anterior propagării lor în cultura europeană. Era un articol puțin exagerat, dar pudic. De la acel articol al lui Edgar Papu, grupul naționalist a făcut o gogoașă umflată, o ideologie ce s-a dorit oficială, pe care Ceaușescu a aprobat-o, dar niciodată oficial. Protocronismul n-a devenit ideologia oficială a partidului.
Papu cum s-a simțit anexat în zona asta de protocronism?
Cred că era măgulit și îngrozit. Însă întotdeauna puteam detecta o anumită curățenie sufletească. De pildă, am descoperit un interviu al lui Papu, de la sfîrșitul anilor `70, în care el vorbea minunat de Eugen Ionescu, același Eugen Ionescu, care era bête noire a regimului comunist, proscris, pentru că-l înfruntase pe Ceaușescu. Edgar Papu a refuzat să-l renege pe Eugen Ionescu și l-a lăudat ca mare scriitor. După 1990, a clacat iremediabil; arătat cu degetul ca întemeitor al protocronismului, Edgar Papu a trecut în tabăra lui Vadim Tudor, s-a înscris în Partidul România Mare și a început să publice în România Mare. În general lui i s-a pus ștampila de „protocronist“ și nimeni nu mai vrea să vadă și altceva, cărțile sale sînt în biblioteci, dar n-au fost reeeditate niciodată.
Și față de Tudor Vianu s-a încercat ștampila de „colaboraționist“, dar s-a găsit o balanță, foștii lui studenți au scris pagini admirabile despre profesorul de la Filologie.
În ceea ce-l privește pe Tudor Vianu, atitudinea a fost nuanțată, s-au pronunțat și foștii lui studenți, arătîndu-l într-o lumină de om care a slujit cultura fără să o ideologizeze. În general, nu este bine să atașezi un singur adjectiv la un om. Din principiu, un singur adjectiv nu poate să descrie un om.
Mi-a fost o silă imensă de securiștii care încercau să mă racoleze
Dumneavoastră cum ați reușit să nu vă mînjiți și să evitați capcanele regimului?
Prietenii mei mi-au fost o pavăză. În al doilea rînd, a fost familia. Tatăl meu mi-a transmis dorința lui ca eu să fiu în afara politicii. M-a susținut și familia pe care mi-am făcut-o, soția, copiii. Cu Ioana, soţia mea, am fost coleg la facultate. Ea m-a susţinut în momentele grele ale vieţii mele. Pe urmă, au fost o serie de evenimente, din care cel care m-a marcat a fost tentativa de a fi recrutat de Securitate, care mi-a creat o silă imensă.
Cînd s-a întîmplat încercarea de racolare?
În 1974. I-am evitat. Știam însă că vor reveni, vor reveni, vor reveni. Mi-a fost așa o silă de perspectiva de a fi racolat de Securitate, încît mi-am spus că cel mai bine ar fi să plec din țară. Ei tot reveneau, cu metode diverse, cînd mai blînzi, cînd mai duri, cu intimidări, numai și numai ca să mă atragă. De pildă, îmi spuneau că, dacă voi colabora cu ei, voi putea călători în străinătate. Apoi îmi spuneau că în Anglia este o onoare pentru un intelectual să facă parte din serviciile secrete. Ceea ce m-a salvat a fost ceva care a dat peste mine, ceva necontrolabil: pur și simplu, mi s-a declanșat o reacție de silă. Poate că, dacă nu mi s-ar fi făcut silă, aș fi cedat. Cînd am văzut, mai tîrziu, notele informative ale diverșilor turnători, mi s-a părut îngrozitor comportamentul acelor oameni. Adică, vorbești cu cineva, ai încredere în acea persoană, și după aceea acea persoană redactează o notă pe care o înmînează Securității. Groaznic. Chiar dacă erau inofensive – cele mai multe note se refereau la niște fleacuri –, n-aș fi suportat să fac așa ceva. În general, trebuie să mulțumești celor care vor să-ți facă rău, pentru că ei te mobilizează, ei te fac să iei măsuri radicale. Mi-a spus cineva, pot să spun și cine, doctorul Constantin Bălăceanu Stolnici, care m-a dezamăgit cumplit după 1989: „Știi, i-ai supărat foarte tare“. „De ce?“ Nu eram membru de partid, dar mă simțeam aici ca peștele în apă, practicăm psihiatria, eram cunoscut. Deodată, acest pește a ieșit din apă, s-a zbătut pe țărm, ajungînd, finalmente, într-o altă băltoacă, unde s-a simțit bine. Ei, pe mine, doreau să pună mîna, iar mie mi s-a făcut o silă imensă, nu mai puteam să suport cum încercau să mă convingă ce bine mi-ar fi dacă aş accepta colaborarea. N-am acceptat-o!
Și cu întîlnirea cu Paul Goma cum a fost?
Pe Goma îl întîlnisem la Negoițescu, la o recepție pe care o dăduse Negoițescu, în apartamentul său din Calea Victoriei. Am vorbit foarte puțin cu Goma, care era foarte prost văzut. În general, nu era invitat la petreceri. Atunci a fost un fel de curaj din partea lui Negoiţescu, să-l invite la o recepție la care era multă lume. Cînd am făcut cererea de plecare, m-am sfătuit cu Negoițescu, care mi-a spus: „Nu puteți pleca așa, trebuie să faceți un gest simbolic. Ar trebui să semnați apelul lui Goma“. Mi-am dat seama că avea dreptate. Și m-am dus la Goma, care era deja asediat în micul apartament din Drumul Taberei, și am semnat. M-am dus la el de mai multe ori, era din ce în ce mai încolțit, i‑am făcut și cîteva servicii, m-a rugat să telefonez la o ambasadă occidentală și să anunț că va fi arestat. A fost arestat, deși de situația sa se știa în Occident. Mulți au semnat atunci apelul lui Goma, dar particularitatea mea era că făceam parte din categoria de intelectuali. Dintre intelectuali, doar doi au semnat: Negoițescu și cu mine. Deja se vorbea despre mine la Europa Liberă, începusem să le trimit materiale.
Ce a însemnat atunci, în 1977, protestul lui Goma?
Paul Goma va rămîne în istorie, în ciuda obiecțiilor ulterioare care i se fac, ca omul care a protestat cu voce tare și care a strîns în jurul lui oameni. Primul. Totul s-a legat de atunci încolo. După protestul lui Goma, a urmat Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, au urmat grevele din Valea Jiului. Toate acestea au fost legate între ele, sper ca un istoric să demonstreze că a fost o legătură între ele. Prin protestul lui Paul Goma, a început ceva important în România. El a început, el a protestat, el a avut curaj și în urma lui s-a coagulat ceva care a jucat un rol în schimbarea de mai tîrziu, din 1989. Am semnat apelul Goma, a urmat o anchetă la Securitate, o tentativă de arestare care a eșuat, pentru că mi-am adus aminte de Soljenițîn, care spunea că nu trebuie să te lași arestat. Cînd am primit pașaportul au existat și amenințările lui Pleșiță, care mi-a spus să nu uit că brațul înarmat al poporului, Securitatea, te poate lovi oriunde ești. Iar în exil am avut o atitudine contra regimului lui Ceaușescu, mai mult cetățenească decît politică.
Generalul Pleșiță l-a bătut pe Goma, în anchetă, l-a izbit cu capul de masă, iar acum se spune așa: Pleșiță era o brută, dar alt șef al Securității, generalul Iulian Vlad, a fost un patriot, un domn, un om extraordinar.
Eu constat că mulți dintre colegii lui din Securitate îl laudă. Dar nu pot să nu amintesc de faptul că, fiind militar, despre faptele sale au rămas cîteva rapoarte, ca militar trebuie să lași scris și să consemnezi acțiunile pe care le faci. Și s-a văzut, din aceste documente militare, că generalul Vlad a ordonat represiunea de la Timișoara și este direct răspunzător de moartea cîtorva oameni la Timișoara. Pentru mine, cazul este clar.
Spuneți în carte: „Dacă n-ar fi fost forța tinereții, aș fi putut să mă las răpus, să trăiesc ca un cîine bolnav, cu botul pe labe și ochii în gol, privind cu resemnare lumina zilei cernută prin acel nor vînăt“. Tinerețea a fost un cîștig, în acel moment, ca să mergeți mai departe?
Tinerețea este întotdeauna frumoasă, indiferent de regim și indiferent de cît de sumbră poate fi existența. Există un autor francez, Jean Genet, care și-a petrecut copilăria și tinerețea în orfelinate și închisori. Dacă citești cărțile lui, vezi că sînt pline de lumină. Tinerețea este minunată, pentru că tu te umpli de lumină, de voioșie și de iubire. Chiar în împrejurările cele mai grele, evoci tinerețea cu nostalgie. În tinerețea mea, eram înconjurat de frumusețe și de teroare.
Formarea dumneavostră intelectuală s‑a datorat și discuțiilor cu tatăl dumenavoastră, discuții libere, în care el vă vorbea despre multe, multe lucruri, nu doar literatură, v-a explicat filozofia clasică germană, pe Kant, Hegel, iar dvs. erați un ascultător activ, care punea întrebări. Cît durau asemenea discuții?
Vreau să vă spun că aceste discuții le-am purtat ani în șir, și în vremea liceului, și la facultate, erau aproape zilnice, și durau ore bune, pînă în puterea nopții.
Mi se pare această imagine, cu un părinte și un copil care stau să discute pînă după miezul nopții, ireală, dar și foarte frumoasă. Ce părinți mai au răbdare să discute cu copiii lor atîta timp?
Imaginea aceasta este, pentru mine, profund firească. Erau, într-adevăr, alte vremuri. Noaptea era liniștită, de retragere în sine sau de participare la dialoguri privilegiate, dar era și momentul în care puteai să fii arestat. Și, uneori, era bine să mai prelungești starea de veghe. M-au ajutat enorm aceste dialoguri, am învățat ceea ce nu învățam din cărți.
Interviu realizat de Ovidiu ȘIMONCA