Trecut și viitor: oare unde sînt ascunse microfoanele în casă?

Lecturi în vremuri de austeritate

  • Recomandă articolul

Știm – nu întotdeauna chiar totul și chiar foarte exact – ce s-a întîmplat în trecut, știm – nu totdeauna exact și nici chiar totul – ce se va întîmpla în viitor. Una peste alta, adevărurile ies la iveală și se fixează, dacă nu în memoria oamenilor, măcar în cea a documentelor. În privința prezentului, fluid și într‑o veșnică mișcare, aproximările sînt de neocolit, iar rezultatele științei noastre – nesigure și incomplete. Despre trecut și viitor, dar mai ales despre un prezent (pitit în subteranele realității) va fi vorba în cărțile pe care le vom comenta aici.

lawrence-in-arabia-copertaO carte greu de ținut în mînă este megavolumul lui Scott Anderson, intitulat incitant Lawrence în Arabia. Război, mistificare, nesăbuin­ță imperială și crearea Orientului Mijlociu modern (Editura Trei, 2016, traducerea din limba engleză de Irina Negrea – un nume consacrat în domeniu, care traduce la fel de bine și din franceză, cum o arată cele cîteva cărți de Céline pe care le-a tradus într-un mod remarcabil). Autorul este jurnalist american, cu o vastă experiență din teatrele de operațiuni militare din Liban, Israel, Egipt, Irlanda de Nord, Cecenia, Sudan, și lista e mai lungă. A scos și cîteva romane, nu doar volume de nonficțiune; cum s-ar zice în termeni americani, avem un author. De data asta, Scott Anderson ne propune un portret complex al faimosului Lawrence al Arabiei, prilej de a decoda activitatea serviciilor secrete britanice (activînd, cum ar veni, atît pe teritoriul Marii Britanii, dar și pe alte meleaguri, mai mult sau mai puțin britanice…). Istorie și geografie, cît cuprinde. Portrete, întîmplări, evenimente, bătălii militare, jocuri de culise. Viața și activitatea lui Lawrence reprezintă doar un pretext, epic și analitic, pentru a decoperta manevrele și aranjamentele marilor puteri imperiale din preajma și din anii de după Primul Război Mondial, cînd o nouă geografie a lumii se naș­te, cînd apar țări noi și dispar imperii vechi. Cum s-au ciocnit interesele Imperiului Otoman și ale Rusiei cu cele ale Germaniei Imperiale, Marii Britaniei și Franței într-un și pentru un areal geografic ce va fi principalul furnizor de petrol al secolului al XX-lea. Orientul Mijlociu. Cu disputele de ieri și acordul Sykes-Picot (Sykes beneficiind aici de un portret admirabil), după numele miniștrilor de Externe britanic și francez, acord secret semnat atunci și producînd efecte și astăzi. Un bogat material iconografic de primă mînă însoțește volumul, la fel de bine-venit ca și numeroasele note sau bibliografia extrem de utilă (unde am găsit, totuși, cîteva ciudățenii – care duc la mistificări grave ale adevărului –, pe care însă nu e nici locul, nici momentul să le semnalez). De luat la mărunțit. Cartea ar merita o discuție aparte, cît se poate de  aplicată. Cu alt prilej. Una peste alta, o carte atractivă, plină de povești spectaculoase ale unei istorii nu prea vesele.

 

viitorul-declasificat-copertaAmericanul Mathew Burrows semnează volumul Megatendințele care ne-ar putea distruge lumea (Editura Litera, 2016, traducere din limba engleză de Valentin Vidu). Autorul este de formație istoric, dar a ajuns să lucreze pentru Consiliul Național de Informații al Statelor Unite (NIC, ocupînd poziții-cheie la un moment dat. Introducerea ce prefațează volumul ne oferă nu doar explicații despre analizele hiperinteresante pentru cei care se ocupă de politică internațională și proiecțiile de viitor ale lumii, dar și informații despre autor – începînd cu 2003, cînd e deja analist la NIC și apoi director de analiză cu sarcina de a furniza rapoartele numite Tendințe globale ce au ajuns pe birourile președinților George W. Bush și Barack Obama. Un personaj complex, cum complexe și alambicate sînt și problemele de care s-a ocupat pînă în 2013, cînd iese la pensie. Sîntem avertizați de la bun început că „faptele, opiniile și analizele exprimate îi aparțin autorului și nu reflectă poziția oficială ori punctele de vedere ale CIA sau ale oricărei agenții a guvernului Statelor Unite“. No comment, scurt pe doi, ce mai. Dar ce conține cartea? Care, oricum am suci lucrurile, ne pune în față povești și analize pe care le putem pricepe și noi. Că sîntem elevii sau profesorii vreunei școli de informații din România sau, în principal, cititori de Proust, Luca Pițu și Mario Vargas Llosa, să zicem, tustrei avînd apetențe pentru istorii absconse și analize de mare finețe. În ce direc­ție se îndreaptă lumea, ce va fi cu SUA în următorul deceniu, ce se va întîmpla cu Rusia, China sau Orientul Mijlociu? Ce și cum crede autorul că se va întîmpla cu lumea pînă în 2030? De la mutarea centrului de greutate al geopoliticii strategice mondiale în arealul Asia-Pacific, de la explozia demografică și a noilor tehnologii pînă la a pune întrebări rabinice de genul ce-se-poate-face-cînd-nu-se-poate-face-nimic-și-totuși-trebuie-făcut-ceva? Există răspunsuri la toate interogațiile și nelămuririle avansate, ca într-un soi de dialog platonician, întru ajungerea la adevăr. Problema gravă ar fi ce facem cu multele adevăruri ce se nasc din mers și cum gestionăm aceste multe și complexe probleme. Globale sau strict americane. Nu există, pentru nici o țară, vreo rețetă clară și distinctă în planificare strategică. Zice autorul. Care tot el îl citează pe generalul ajuns președinte al SUA, Eisenhower: „Planurile nu sînt bune de nimic, planificarea este totul“. Ce să mai spunem, cînd în Ro­mânia cuvintele „plan“ și „planificare“ produc urticarie (desființatul Comitet al Planificării producîndu-ne doar zîmbete ironice), astfel că toate cele trei mari capitole ale prezentului studiu-analiză-prognoză de mare cuprindere – I. Megatendințe, II. Factori care pot schimba jocul, III. Lumi alternative – pot constitui baza oricărei discuții și despre viitorul României. Cu NATO și UE cu tot, cu „problemele sociale“ la care se referea mereu și poetul Bacovia, în poemele lui, mai mult sau mai puțin interesat de megatendințele care ne‑ar putea distruge omenirea. Mathew Burrows chiar oferă idei, sugestii și soluții ce ar putea fi utile în viitorul incert care ne paște. Am rămas după lectură și cu cuvîntul „abatorizare“, care, să recunoaștem, este foarte cool și, de ce nu, trendy.

 

istoria-megalomaniei-copertaMexicanul Pedros Arturo Aguire (născut în 1963, la Ciudad de Mexico), scriitor de diverse – fără proză și poezie, în rest de toate –, prof de sisteme politice și eseist, semnează un volum care se intitulează, foarte borgesian, Istoria Megalomaniei. Deliruri și fantezii ale cultului personalității în politică (Editura Nemira, 2016, traducere din spaniolă de Elena-Anca Coman). Clientela este prezentată în ordinea apariției pe scena istoriei, după ce, în două capitole premergătoare, se sare elegant de la un subiect la altul, se combină năstrușniciile și amocurile diverșilor satrapi, tirani, cezari, dictatori, monarhi absoluți etc. ajunși, cu toții, în marea carte a istoriei. Referințele literare se conjugă frumos cu referirile strict istorice şi cu portretele mai-marilor lumii, de ieri sau din imediata noastră proximitate – Fidel Castro abia s-a săvîrșit întru Domnul, de reținut că a lăsat cu limbă de moarte să nu i se facă nici un monument, dar asta nu mai e din cartea lui Aguire, ci de la televizor… Cine sînt, deci, cei pomeniți în carte, cu suculente portrete? Mulți. De la Mao, „invidiosul“ – îi fixează autorul un epitet – și Marx, Lenin și Stalin pînă la Kim Ir-sen și progenitura lui, monstrul Kim Jong-il, de la generalissimul Franco la fanfaronul Il duce, Mussolini, de la tiranul din Tirana (Enver Hodjea) pînă la unchiul Ho și Min (adică e vorba doar de o singură persoană, a nu se citi precum „Sony and Cher“), găsim monștri de toate felurile. Cu faptele lor, cu orgoliul și vanitățile lor, cu prostia lor, care a produs nu doar zîmbete, ci şi milioane de morți. Îl găsim aici și pe Papa Doc, și pe liderii din Azerbaidjanul care exportă cultul personalității, găsim de toate. Un mic eseu, foarte simpatic, este pus sub genericul „Megalomania No please, We’re British“ și conține exemple de megalomanie din democrațiile liberale, americane și britanice. Panoplia personajelor este extrem de cuprinzătoare. Umorul și fina ironie strecurate discret fac lectura acestor portrete de monștri și criminali suportabilă. Avem și o, cum simpatic spune autorul, „Bibliografie minimă“ – pentru cei interesați, desigur.

 

SNOWDEN Q.cdrUn jurnalist britanic, care are la dosar o întreagă poveste despre expulzare/anulare de viză și presiuni exercitate chiar de Vladimir Putin – ca să nu mai calce prin Rusia –, pe numele lui Luke Harding, publică în 2014 o fascinantă poveste-bilanț de viață a și mai faimosului Edward Snowden. Carte care apare acum și în versiunea românească, sub titlul Dezvăluirile lui Snowden. Povestea neștiută a celui mai căutat om din lume (Editura Meteor Press, 2016, traducerea din engleză de Mihaela Adina Eros), după ce deja a devenit film, în regia lui Oliver Stone. Care, evident, nu putea rata un astfel de subiect. Dacă nu vedeam filmul, nu citeam cartea, iată un drum mai nou al lecturilor în secolul al XXI-lea. Repet, povestea lui Luke Harding, autorul căr­ții, cu studii la Oxford și apoi corespondent de presă la Moscova, din 2007 pînă în 2011, autorul unei cărți-bombă care ar merita să fie și ea tradusă, Mafia State (2011) – evident, tot despre Rusia lui Putin e vorba –, este incitantă în cel mai înalt grad. Ca și a acelui puști/tînăr maniac și autodidact, fără studii superioare, care ajunge un fel de agent de pază sau tehnician la National Intelligence Council și fură pe cîteva stickuri milioane de informații clasificate. Belea mare, ce mai! Nu le vinde, nu le speculează pentru cine știe ce alte combinații, vrea doar ca omenirea să afle ce fac prin subteranele puterii în materie de ascultări/interceptări marile puteri ale democrației liberale precum SUA și Marea Britanie. Scandal imens, omul nostru a fost ajutat în toată această devoalare de ziariști de la The Guardian, totul devine ca-n filme, un hotel din Hong-Kong, urmăriri, se ajunge și în China, se solicită apoi azil politic, la Moscova. Unde Snowden rămîne cinci săptămîni într-un fel de no man’s land al aeroportului Șeremetievo (paranteză: la noi așa se scrie, cînd vezi pe afișe cîte un „Shostakovich“, îți faci cruce, dar asta e, vorba nu știu cui, închidem paranteza). Președintele Putin îi acordă fugarului american o viză de un an, care se prelungește apoi la încă trei. Și astăzi, Snowden trăiește la Moscova, într-un fel de libertate ultrasupravegheată. A scăpat, cumva, de FBI și CIA, dar e limpede că FSB-ul e cu ochii pe el. Ce va mai fi nu știm. Povestea lui Luke Harding – cu interdicție de a intra în Rusia –, despre un Snowden care nu poate ieși din Rusia fără ca agenții americani să-l umfle și să-l aducă în fața justiției, se încheie fără să se tragă nici o concluzie. Trădător sau erou? O conștiință civică sau un individ cu probleme psihice? Un naiv sau un ticălos? Greu de dat verdicte; președintele Obama a tot vrut să-l înhațe pe Snowden, dar n-a reușit. Să vedem ce va face Donald Trump. Oricum, daunele aduse serviciilor secrete americane și britanice sînt imen­se. O carte frumoasă, de ce nu, despre un băiat cuminte, care face rele. Viața unui „om de prisos“, în limbajul marii literaturi ruse de ieri. Azi, nimeni nu mai e de prisos, se valorifică orice. De meditat.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }