Cînd ai şansa să atingi o vîrstă venerabilă, ai surpriza să constaţi, zilnic, că trecutul pe care l-ai trăit nu mai corespunde trecutului prezentat pe surse şi dezbătut pe larg în mijloacele media. Şi mai derutantă este siguranţa cu care s-au pronunţat diverşi reporteri de televiziune, analişti politici sau comentatori ai unor evenimente, ca şi cînd ar fi participat personal la ele, deşi acestea se petrecuseră cu ani buni înainte ca ei să se fi născut. Dacă îţi păstrezi curiozitatea de a asculta emoţionantele evocări ale momentelor pe care tu le-ai trăit pe viu cînd erai copil, eşti proiectat într-o irealitate deconcertantă.
Un lider al fostului PNŢ, abia trecut de 50 de ani, povestea cu glasul înecat de emoţie că, la demonstraţia tineretului şi a studenţilor monarhişti din noiembrie 1947, de ziua Majestăţii Sale Regele Mihai, l-ar fi văzut pentru ultima oară în balconul Palatului Regal, cînd şi-a luat rămas bun de la poporul lui, lăcrimînd. La acea zi, de neuitat pentru mine, cînd am călcat printre trupuri de elevi, împuşcaţi de mitralierele comuniste de pe acoperişul Ministerului de Interne, drapelul albastru, care indica prezenţa regelui în Palat, nu era ridicat. Am ştiut, atunci, că nu mai aveam rege. Îmi amintesc de zîmbetul cinic al lui Petre Roman, care voia să ne convingă, de pe ecranul televizorului, în zilele Mineriadei, că sîngele de la Arhitectură şi Universitate era vopsea roşie. L-am văzut pe modestul şi cinstitul preşedinte Ion Iliescu cuprins de o ciudată amnezie, cînd îşi asculta celebrul discurs de mulţumire adresat minerilor care au răspuns la chemarea domniei sale, ca să facă ordine snopind în bătaie timidele noastre încercări de a ne regăsi acea promiţătoare societate civilă, prin care ne dovedeam europenismul, fără să fim primiţi în UE… Vorbesc despre întîmplări la care am asistat şi pe care nu voi putea niciodată să le văd altfel decît le-am văzut, aşa cum ştiu că, dacă erai obligat să-ţi îmbraci paltonul şi pe faţă, şi pe dos, ştiai să rămîi tu însuţi, dacă aveai caracter.
Sigur că un om complet singur, seara, simte nevoia să se relaxeze într-un fel, mai ales cînd nici ochii, nici memoria şi, culmea, nici cărţile nu prea mai sînt ce-au fost, aşa că apasă cu dragoste şi abjecţie butonul televizorului. Aseară, am nimerit la o emisiune de ştiri despre parada marilor veliere din cîteva ţări europene, printre care era prezentat şi Bricul Mircea. Bătrînii devin atenţi şi copleşiţi de emoţie cînd se pomeneşte despre anii copilăriei lor. Normal că Bricul Mircea m-a telepurtat, imediat, în casa bunicilor mei de pe Dinicu Golescu, unde răsfoiam ziarele Universul şi Seara şi ascultam ştirile la un radio ca o lădiţă de lemn maro, numit Standard. Auzeam, mereu, vorbindu-se de Bricul Mircea, lansat la apă la iniţiativa Regelui Carol al II‑lea, în anul 1938, cînd eu aveam 7 ani, şi învăţătoarea ne spunea ceea ce ştiam deja de la bunicii mei, şi nu era bucureştean să nu ştie că bricul ultramodern purta numele micului prinţ Mircea, copilul Reginei Maria şi al Regelui Ferdinand, al treilea băiat al familiei regale, mort la frageda vîrstă de trei ani. Legătura cu numele marelui domnitor Mircea cel Bătrîn se face, probabil, datorită acelei bărci de lemn cu vele care se chema tot Mircea, construită în secolul al XIX-lea.
Nu există emisiune de ştiri sau de evocări istorice, în care să nu mi se prezinte alt trecut decît cel trăit de mine. De aceea, sînt convinsă, poate comit o erezie, dar mi-e imposibil să cred că există vreo istorie care să nu-şi mutileze propriul trecut. Fiind invitată de multe ori în Bulgaria, unde mi-au apărut trei romane, mi se vorbeşte adesea despre Soleiman Paşa, care i-a bătut atît de rău pe români, încît nu ştiu care mare conducător de oşti român şi-a pierdut, luînd-o la fugă, şi sabia, şi dinţii… Culmea, eu învăţasem aceeaşi istorie exact pe dos. De aceea, deşi am făcut o adevărată dependenţă de ştirile politice, le urmăresc cu o patimă morbidă, cum îşi urmăreşte îndrăgostitul amanta care-l înşală… şi, culmea, îmi dau seama că revolta mea doare mai puţin decît ştergerea trecutului pierdut de mine.