Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Trei generaţii
- 11-05-2012
- Nr. 623
-
Daniel CRISTEA-ENACHE
- EVENIMENT
- 13 Comentarii
S-a speculat mult, în ultimii ani, asupra unor fracturi care ar exista între generaţiile noastre literare şi – mai larg – asupra unei diferenţe fundamentale de perspectivă, de la insider-ii epocii socialismului real la tinerii şi foarte tinerii comentatori apăruţi şi afirmaţi după 1990. Dincolo de etichetele folosite în mod curent, în orice epocă, în legătură cu tînăra generaţie („lipsită de respect“, „fără repere“, „ignorantă“, „cinică“ ş.a.m.d.), e de reflectat asupra posibilităţii obiective de a surprinde, din exteriorul unui regim şi al unui sistem, nu doar mecanismele pe care acestea le-au utilizat pentru a-şi asigura continuitatea, dar şi acea viaţă a omului obişnuit, cu desfăşurătorul ei cotidian, cu marile traume şi micile ei bucurii – în fine, cu literatura (mai ales proza) scrisă într-o epocă şi riscînd imersiunea în ea. Or, la acest capitol, al relecturii şi reconsiderării prozei româneşti scrise în anii socialismului real, au existat numeroase intervenţii, opinii exprimate, dezbateri şi polemici în chestiunea revizuirii şi reconstituirii canonului literar postbelic. Problema evaluatorului (cine ar trebui să facă relectura şi noua evaluare, generaţia tînără de critici sau cea activă în anii ’60, ’70 şi ’80?) s-a „completat“, astfel, prin problemele ridicate de obiectul ce urma a fi reevaluat.Cum citim […]
Nici nu stiu ce-as putea sa va mai raspund, intr-atat sunt de dezorientat de criticile in completa contradictie cu interesul pe care, din politetze, il invocati.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Tot ce-mi mai vine in minte este povestea unui italian, mi se pare Collodi, in care aparea un tanar visand sa se angajeze la un CIRC, si o zana transformata in greier, care, pentru vina de a fi incercat sa-l opreasca, este cat pe-aci sa fie
zdrobita pe perete, de zborul unui botfor de lemn…
Sper ca dl Cristea Enache sa fie multumit vazand ca cititorii ajung la concluzii diametral opuse cu privire la sensul literal sau figurat spre care trimite „degetul de lumina” ale unei singure fraze sau intorsaturi de fraza purtandu-i semnatura. (Un privilegiu indeobste rezervat marilor maestri, demult disparuti dintre noi, ai apoftegmelor gnomice si ai opacitatii referentiale.)
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Poate ca aveti dreptate si fraza de care ne ocupam nu continea nicio trimitere la vreo persoana in carne si oase. Dezavantajul acestei lecturi este, dupa umila mea parere, acela ca-i rapeste textului respectiv sarea si piperul plasarii la intersectia unor curente de opinie EXTREM DE DIVERGENTE cu privire la „celebrul” scriitor cu tripla
apartenentza etno-culturala. Pentru ca o elementara bona fides il obliga si pe cel mai neconditionat admirator al operei acestuia sa perceapa lipsa marcata de entuziasm a unei importante sectiuni a criticii – si a publicului confruntat cu o campanie bine orchestrata ale carui resorturi obscure ii scapa aproape complet.
PS As fi sperat – daca tot ati inceput – ca dincolo de problema pur tehnica a initialelor sa adaugati ceva si despre contextul vestimentar al aparitiilor „imperiale” din spatiul nostru public… sau despre rolul fotoliului lui Sartre in coagularea gruparii adeptilor genialitatii autorului nostru.
(Macar opinia dvs personala in aceasta ultima problema si tot ar fi fost ceva…)
Cred că de data asta păcătuiți printr-un personalism exacerbat, căci, dacă rămâneți în context, imposibil să nu vă dați seama că arătătorul critic se îndreaptă cu precădere spre atitudini și nu spre persoane, aceastea nefiind relevante în economia articolului. Nu am avut impresia că se urmărește crearea unor opoziții, ci că mai degrabă se analizează, dintr-un punct de vedere pozitivist, receptarea de către critica românească a unui autor care este deja celebru, cu sau fără voia acestei critici.
Ce-ar spune A.F.Losev, dacă v-ar citi comentariile acestea de papoteur la vânătoare de aluzii? 🙂
Stimate domnule Mihnea Moroianu,
1 comentariu/ zi mi se pare formula optimă. Discuţiile cu dvs. sînt întotdeauna interesante, pentru mine, şi o spun fără pic de ironie. Iar o săptămînă e destul pentru a aduce fie clarificări, fie nuanţări suplimentare.
X sînteţi şi dvs. atunci cînd, de pildă, minimalizaţi o carte a lui Florin Iaru pe care n-aţi citit-o; după cum sînteţi, deopotrivă, Y şi Z, de vreme ce aţi ignorat aceeaşi carte (timp de trei luni).
Or, e curioasă „dialectica” aceasta, domnule Moroianu: vorbiţi pe forum despre cărţi care, în fond, nu vă interesează (de vreme ce nu le citiţi) şi aveţi opinii formate asupra unor cazuri complicate (Norman Manea), pe care mi le oferiţi însă parabolic. Împăratul gol, acum Fotoliul aşezat în sensul Istoriei: din comentariile dvs. se poate înţelege orice… Dacă e posibil să mă lămuriţi şi în ceea ce priveşte „axa nevăzută a întregii discuţii”, v-aş fi recunoscător.
Mulţumesc!
1. N-am nicio vina pentru „comentariile la comentarii”.
2. Ceea ce pare de la sine inteles este ca Dvs cunoasteti foarte bine identitatea numitilor „X, Y, Z” (altfel nici nu introduceati aceasta aluzie care mi-a starnit interesul) dar nu doriti sa iesiti din rezerva pe care momentan v-ati fixat-o. Nu vad niciun motiv pentru a o face eu in locul Dvs. (N-ar avea niciun haz.)
3. Idem pentru episodul „Hainelor noi ale Imparatului” – cu mentiunea ca de data asta ati optat pentru un rol cu totul diferit.
4. Eu n-am vorbit de vreun „aranjament profitabil” – ar fi fost simplificator si putzin vulgar – ci de „fotoliu asezat in sensul istoriei”. (Prin deosebirea dintre aceste doua notiuni trecea de fapt axa nevazuta a intregii discutii.)
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
În ritmul acesta de comentarii şi comentarii la comentarii, stimate domnule Moroianu, unde ne vom opri?… Vă propun să facem 1 comentariu/ zi.
Întîi aţi făcut trimitere la o „combinaţie” (evreu, român şi american) calificată deloc inocent ca „interesantă”; iar apoi aţi comutat spre „combinaţii” ca formă de aranjament profitabil. Interesantă schema dvs. de gîndire, hein?
Pe de altă parte, sînt bucuros să aflu de la dvs. că am avut cîndva curaj, în rolul Copilului. Dar cine o fi Împăratul? M-aţi făcut curios, stimate domnule Moroianu…
Mulţi dintre cei care comentează scrieri, critici, eseuri, atitudini, scriu, trăiesc şi văd Astfel ALTFEL, trăind de ani, decenii, în exteriorul mediului românesc, într-un climat cu adevărat liber, democratic, şi cu mult mai PUŢIN poluat de starea teribilă de provincialism neaoş a lumii autohtone carpato-dîmboviţen-dunărene. Detaliu ESENŢIAL ! Pe care, cam ca orice român îl neglijaţi şi îl detestaţi cu un avînt de mîndrie pseudo-patriotică.
Cei care scriu comentînd dintr-o altă perspectivă, au de cele mai multe ori capacitatea de a distinge detalii nebănuite unor minţi prinse în mrejele mitului locco-local pedagogic egocentrist mioritic înăbuşit de legende.
Superioritatea autohtonă dispreţuitoare faţă de “exilul” românesc este de o lamentabilă incoerenţă intelectuală atît de accentuată azi cu atît mai mult cu cît sîntem la 22 de ani de la aşa zisa cădere a comunismului. Exemplele ar fi nenumărate.
Este de subliniat, încă, şi încă o dată, dispreţul subtil mascat de care se bucură cei care, “dinafară”, au păreri Libere despre nivelul culturii româneşti. UN IMENS TRIST PĂCAT !
Nu este nici un SECRET !
DIVERSIUNEA GEAMANDURII LITERARE
într-o mare prea puţin adîncă şi mult, mult prea sec însecată fetid şi mult-mult prea aparent profundă, un stigăt eteric de ajutor se-aude strident
despre poluarea cu şmecherii, despre diversiunile “à la” sergiu nicolaescu, critica literaturii cu-a ei literatură românească care tocmai aici se zbate ca peştele pe uscat între clişee voalate, urît-învechite şi drogate de un postmodernism deocheat neaoş otrăvit permanent îmbîcsit “à outrance” de-un limbaj dorit autentic de fapt vulgar de mahala, anacronic şi incult, încurajat permanent indirect ideologic de aceeaşi critică care se doreşte modelatoare de curente şi adevăruri hrănind în acelaşi timp prin detaşare şi indiferenţă, o cenzură ideologică răspîndită subtil prin mai toate revistele elitei culturale româneşti, încearcă şi aici salvarea imaginii obiectivităţii ei aproape pure, GREŞIND esenţial, prin tocmai simpliste diversiune cauzale.
Oare cum se face că un critic Liber de talia unui Daniel Cristea-Enache publică în reviste faimoase care întreţin ambiguitatea-nvechită şi Cenzura de Tip Ideologic ?!?
Unii din comentatori chiar necitind anumite cărţi pot simţi STILUL unor scrieri, critice-aici, „on occurrence”, încercînd provocarea unui dialog chiar dezbatere de principiu, pe anumite teme colaterale-adiacente subiectului strict, plecînd de la “zicerile” critice cu pricina, care în cazul nostru, românesc, sînt încă, şi sînt întreţinute special aşa, teribil de sensibile şi deformate, cu o ştiinţă-ancestrală bolnăvăcios comunistă.
Reminiscenţe există, vechile reflexe pavloviene pot fi mai puternice chiar decît spiritul curat, DAR, ceea ce uimeşte este faptul că în continuare, într-un mod care impresionează, dorindu-se suav şi imberb, jocul nuanţelor este refuzat permanent ascunzîndu-va permanent după paravanul unei deontologii de TIP SOVIETIC.
Doriţi semnătura şi un nume întreg cu nume şi prenume, într-o presă aşa zis liberă care cenzurează ideologic ?!? redacţiile celor două ziare la care scriu cu precădere comentarii îl cunosc, nimic nu este ascuns, nimic nu vă împiedică să-l aflaţi dacă tocmai despre „nume-prenume” (dosar) ar fi vorba, ŞI NU DESPRE IDEI ! şi acest aspect vă macină într-atît încît să vă “machiaţi” glorios în spatele unor slogane atît de cunoscut-lamentabile.
Tocmai (non-)dialogul la care vă înhămaţi cu cei care vă scriu arată lestul invulnerabil al unui trecut cu morbide oribile rele obsesii de care sînteţi aparent incapabil să vă detaşaţi. Este de înţeles, jocul „în cadrul sistemului” ca elememt-pion al său, care vă obligă firesc la o oarecare prudenţă şi chiar la o nostimă întrajutorare caramaderească subtil diluată artistico-literar cu mediul pe care îl frecventaţi, dar care nu vă face deloc cinste, gîndindu-ne la independenţa doctinară proprie, de care faceţi atîta caz.
Replicile „comsomolistice ” pe care le înşiraţi repetîndu-le parcă-obsesiv m-au făcut să reacţionez astfel.
Nu, d-le Cristea-Enache, nici eu nu voi dezvalui secretul „Bandei celor Trei” despre care stim akmandoi ca este al lui Polichinelle.
Ceea ce pot totusi preciza este ca la un moment dat v-am admirat pentru curajul de a fi deconspirat, referitor la unul din ei, faptul ca „Imparatul e gol”… Dar „tempora mutantur et nos mutamur in illis”: soarta isi rade de noi, adeseori facandu-ne sa ne asumam astazi, liberi si nesiliti de nimeni, tristul rol de care ieri ne-am scuturat ca de ceva cu totul strain. (De aici si dezamagirile posibile, sau chiar inevitabile pentru cei sortiti sa urce pe cararile intortocheate ale adevaratei cunoasteri – cea lipsita de orice iluzii.)
Ma bucur ca va plac combinatiile, chiar si cele incredibile. Dar – daca-mi permiteti acest mic experiment mental – oare amicul nostru (presupun) comun Camus… oare n-ar fi considerat ca, in circumstatzele date, e si acesta o forma „de mettre son fauteuil dans le sens de l’histoire”?
Stimate domnule Mihnea Moroianu, dacă v-am spus că n-o să aflaţi de la mine cine sînt X, Y şi Z – poate o să aflu eu de la dvs. O să-mi spuneţi că n-aveţi idee; dar, de vreme ce tot dvs. vorbiţi despre „secretul lui Polichinelle”…
P.S. Păcat că n-aţi citit încă „Fraier de Bucureşti”. Dacă aţi fi făcut-o, aţi fi putut emite opinii asupra cărţii despre care discutam acum trei luni. Poate v-ar interesa mai mult o carte precum „Estetica lui Norman Manea” de Claudiu Turcuş (Ed. Cartea Românească).
P.S. Combinaţia „evreu, român şi american” mi se pare foarte interesantă, ca orice combinaţie de pe lumea asta. Vă rog, nu mă dezamăgiţi, domnule Moroianu…
Stimate domnule Cristea-Enache, asadar nu vreti sa ne dezvaluiti identitatea celor vinovati de delictul minimalizarii sau ignorarii scriitorului „deopotriva evreu, roman si american”… (Ce combinatie interesanta, nu-i asa?)
Dar oare simplul fapt de a-i fi citat, fie si ca anonimi, la rubrica personajelor negative, creatoare de confuzii si perturbatoare ale unui atat de pretios „consensus gentium” – nu e el oare mai semnificativ decat s-ar parea la prima vedere – prin simplul fapt ca dezvaluie ceva din dedesubturile noii „batalii pentru Hernani” la care cititorii Observatorului Cultural sunt invitati, sa participe („a leur corps defendant”, daca mi-e permisa expresia)?
PS Nu, nu mi-am procurat inca „Fraier de Bucuresti” al lui Iaru, si nici nu vad prea multe sanse s-o fac in viitorul previzibil. Momentan ma atrage mult mai mult procurarea unei lucrari in 8 volume, apartinand filosofului rus A. F. Losev, intitulata „Istoria esteticii antice”. Iar site-ul
„Setbooks” nu mi le ofera decat pe ultimele 4…
Stimate domnule Mihnea Moroianu, n-o să aflaţi de la mine cine sînt misterioşii X, Y şi Z. Dar poate vă spun ei…
În ce priveşte receptarea operei lui Norman Manea, „orice s-ar spune – deficitara, pentru a folosi un eufemism”, vă rog să aveţi puţintică răbdare, pînă la următorul număr din Obs. Mulţumesc!
P.S. Aţi apucat să citiţi „Fraier de Bucureşti” de Florin Iaru?
Si cum au reusit ei sa franeze pana acum receptarea (orice s-ar spune – deficitara, pentru a folosi un eufemism) reprezentantului „poeticii obscuritatii”?…