Trepte-n sus şi trepte-n jos

Am realizat cît de inegale şi de ascuţite sînt treptele din curtea bunicii mele din dealul Copoului abia atunci cînd, primind o bicicletă Zaiţ şi vrînd neapărat să testez capacitatea de viteză la vale, m-am rostogolit pe fiecare dintre ele, pînă am aterizat la magazia din fundul grădinii. Pînă atunci nu mă gîndisem că acelea nu sînt trepte, ci pietre înfipte în pămînt, şi încă unele destul de ascuţite. A fost prima dată cînd am devenit atentă la trepte. De fapt, cînd am realizat că ele există şi pot să doară. Mezaninul a fost cea mai mare spaimă a copilăriei mele. În permanenţă întunecat şi cu două trepte care neîncetat scîrţîiau a rupere cum păşeai pe ele, una dintre ele şi roasă undeva la mijloc, încercam să îmi imaginez ce frumos ar fi să nu mai existe deloc acel spaţiu, un etaj care să fie pur şi simplu tras afară din bloc, ca un soi de sertar de care nu are nimeni nevoie. Cum liftul rareori mergea, urcarea treptelor înapoi spre casă însemna deja un bîjbîit în orb, doar picioarele ţinînd cumva bine minte, aproape milimetric şi fără nici o ezitare, fiecare hibă a lor. Frica venea din altă parte […]