Tristeţea tînărului cineast surîzător

Încă de la scurtmetrajul Călătorie la oraş (2003), Corneliu Porumboiu ne-a atras atenţia asupra unei spiţe de cineaşti încă neştiute în filmul românesc, doar parţial şi rarisim anticipate de cîte un predecesor uitat, ca Iulian Mihu (Lumina palidă a durerii – 1980), ori de primele lungmetraje ale congenerilor Cristi Puiu, Cristian Mungiu şi Radu Muntean: regizorii cu scriitură filmică intrinsec romanescă. Mă refer nu doar la reflecţia părintelui Noului Val Francez, André Bazin, despre filogenia filmului ca artă – „În timpul filmului mut, montajul evoca ceea ce regizorul voia să spună; în 1939, decupajul descria; în fine, astăzi se poate spune că regizorul scrie direct în film“ –, ci şi la factura paradoxal emancipată a verbului, a textului rostit, tocmai într-o simbioză fără precedent cu utopia realizată a unui „cinema pur“. Iar dacă în primul său lungmetraj, A fost sau n-a fost? (2006), scriitura era încă la nivelul unor schiţe juxtapuse, cele trei-patru faze ale scriptului şi filmul însuşi, Poliţist, adjectiv, finalizează în propria ontogenie, la nivelul capodoperei filmului de autor 100%, filogenia întîrziată a şcolii noastre de film. Este denumirea la zi a ceea ce am botezat provizoriu Al Patrulea Val/Noul Cinema Românesc.   „Cinema-ul pur“ – altul decît […]