Tudor Banuș-Honoré Daumier: întîlnire așteptată, la MNAR

La Muzeul Național de Artă al României, pe 6 iulie, la ora 19.00, se va deschise o expoziție de desene de presă: Întîlnire așteptată. Față în față vor sta doi artiști, unul al secolului al XIX-lea, Honoré Daumier, și celălalt, Tudor Banuș, contemporanul nostru, care, cu această expoziție, își serbează și ziua de naștere, împlinind 70 de ani pe 8 iulie. Găzduim în această pagină un fragment dintr-un text al lui Tudor Banuș despre evoluția sa artistică și cîteva opinii despre Tudor Banuș, existente și în catalogul expoziției, care va fi prezentat la vernisajul de la MNAR.

 

Cuvînt înaintea liniei

Tudor Banuș

Părăsind în 1972 România, mai ales din dorința de a afla cine sînt, ieșit de sub aripa protectoare a părinților, ajuns în Vestul promițător, ca tînăr arhitect, istoria mi-a jucat o festă neplăcută. Occidentul a intrat, pare-se, odată cu prima criză petrolieră, în 1973, într‑un tunel al cărui capăt nu-l vedem nici măcar în ziua de azi! În acel moment a început duelul meu existenţial cu… presa.

Avînd „Arta cu majusculă“ drept busolă moștenită din casa părintească, mi-am permis să fac „joc dublu“ cu desenul de presă, ce‑mi permitea să-mi cîștig viața (pe lîngă ilustrația de carte și creația liberă), depășind latura efemeră a cotidianului, pentru a-l situa, printr-o alchimie a frumosului,  într-o atemporalitate, să zicem, cu un cuvînt mare, universală.

Singura funcție ce-mi părea legitimă era aceea nu de a ilustra cotidianul, ci dimpotrivă, de a mă ridica deasupra lui. Cea mai prielnică ocazie mi-a fost oferită de săptămînalul
Le Monde Dimanche, care a rămas timp de cinci ani o publicație de excepție, care nu se ocupa de conjunctural, ci de ceea ce era peren, umanist, valoros artistic (colaborarea s-a prelungit timp de circa 25 de ani cu alte secțiuni:
Le Monde Diplomatique, Le Monde des Livres, Le Monde des Débats etc.). O alta, de anvergură similară, a fost  Die Zeit, care mi-a dat mînă liberă, publicînd desenele mele ca editoriale de sine stătătoare. La polul opus se afla The New York Times, unde ilustrația era sub un dublu control, cel al directorului artistic și cel al redactorului (editor).

Apogeul libertății a venit, mult mai tîrziu, de la o publicaţie din… România! Timp de cinci ani, Observator cultural m-a lăsat să excavez labirinturile subconștientului meu, fără nici o limită, în rubrica „Tandem“. Îi sînt foarte recunoscător redacției, adică doamnei Carmen Muşat și domnului Ovidiu Șimonca. Cel care a dus greul, supunîndu-se de bună voie unui exerciţiu foarte constrîngător, este marele poet Șerban Foarță. A compus poeme inspirate de desene, situație inversă celei obișnuite!

Încăput pe mîini bune, desenul de presă nu se identifică cu actualitatea imediată. În ce mă privește, am practicat ceea ce se numea „ilustrația editorială“. Lucram pînă în punctul în care îmi părea evident că desenul „e pe picioarele lui“. Ziarul își termina, de obicei, existența, la coșul de gunoi. Desenul îi supraviețuia… uneori! Dovada: Daumier-urile repuse în lumină în această expoziție. Cu condiția să‑i insufli acestuia o parte din viața pe care, acceptată ca o ofrandă artei, nu o trăiam în exterior, ci petrecîndu-mi timpul aplecat asupra hîrtiei albe, dintr-o interioritate… activă. […]

„Subiectul nu ți-l alegi. Iată ceea ce publicul și criticii nu înţeleg. Secretul operei de artă în asta rezidă: în concordanța dintre subiect și temperamentul autorului“ (Gustave Flaubert). Subiectul impus îl foloseam ca pe un pretext pentru a-mi duce mai departe misiunea. Aceasta era de a prelungi șirul nesfîrșit de artiști, care de-a lungul secolelor ne privesc și ne judecă: oare reușim să menţinem la altitudinea cuvenită lucrarea noastră comună, operă globală a întregii umanităţi creatoare, fără să o facem de rîs? Fiecare după puterile lui.

Acest „plus“, cînd am reușit să-l strecor în desenele mele, îl ofer astăzi expoziţiei pe care am onoarea s-o împart cu inegalabilul Daumier, gravor, pictor, caricaturist și sculp­tor. Multe din operele sale majore sînt vizibile în diverse muzee în lume (Musée d’Orsay, Paris, Rijkmuseum Amsterdam, Metropolitan Musem of Art New York) și mai ales în Elveția. Acest „Michel-Angelo al caricaturii“ (Baudelaire) a plătit amenzi, a zăcut 6 luni în închisoare, a refuzat Legiunea de Onoare și a fost disprețuit de mai toți burghezii pe care îi zgîndărea serios în cele 4.000 de caricaturi savuroase ce ilustrau cotidianul parizian al secolului al XIX‑lea. Textele-dialoguri ce însoțeau desenele sînt adevărate portrete sociologice. Pictura, sculptura și gravura sa completează acest corpus deja impunător. Şi-a petrecut ultimii ani ai vieții sărac şi orb, într-o casă la țară, oferită – un ultim refugiu – de prietenul său, pictorul Corot. […]

În acest moment festiv şi semnificativ, îmi amintesc de versurile mamei:

Atîta știu: m-a legănat lumina

Orașului valah, pestriţ, lumesc.

Aicea vreau, cînd ceasul va să vină,

Sub cerul vioriu să mă topesc.

 

Sub acest cer bucureștean, atît de îndrăgit, și de dînsa și de mine, sînt sigur că părinții ne privesc zîmbitori, de undeva de acolo sus, și se bucură de această expoziție, sub semnul întoarcerii fiului rătăcitor, cel puţin tot atît cît mă bucur și eu.

 

Cei care îl cunosc

Un maestru: Tudor Banuș

În peisajul atît de frămîntat, de haotic, de derutant al artelor vizuale contemporane, în care pînă și experții au dificultăți tot mai mari în a deosebi arta adevărată de impostură, în care cei mai mulți artiști trăiesc decade întregi dintr-o singură mutare în jocul infinit al imaginii, Tudor Banuș pare să păstreze o neobișnuită seninătate. Arta sa pare un bloc de gheață rămas netopit într-un vas care fierbe în clocot. Pentru că se bazează pe ingeniu, adică pe o for­ță a imaginației poetice fără margini, ca și pe o tehnică astăzi aproape dispărută, arta sa este fără timp și, prin urmare, nepieritoare. Nu e deloc întîmplător că, gîndindu-mă la opera lui, găsesc apropieri cu eforturile unor artiști din cele mai îndepărtate epoci și locuri, de la Michelangelo și Parmigianino la Piranesi și Bernini, de la splendoarea lui Gustave Moreau la enigma lui Chirico și Magritte. Există, pare a ne spune fiecare copleșitor desen al lui Tudor Banuș, o artă cu A mare, o artă care nu se perimează. […] Umane într-o epocă post-umană, făcute să ne-aducă aminte că, și dacă vom deveni cyborgi sau vom trece cu totul în virtual, ne vom păstra sufletul fără de care nu vom cîș­tiga nimic cîștigînd lumea, desenele lui Tudor Banuș sînt o mărturie printre noi că maeștrii încă există, încă lucrează, și că-n jurul lor se‑nvîrtește încă sfera pieritoare pe care trăim.

Mircea Cărtărescu

Inteligența jucăușă a formei

Sînt ani de zile de cînd sînt cucerit de formele lui Tudor Banuș, de imaginația lui vie și de spiritul ludic al fiecărei întîlniri dintre contururi și culori în planșele sale. Nu este numai un desen care te cucerește senzorial, ci și unul care parcă îți face complice cu ochiul, de parcă te-ar întreba: „Nu-i așa că lumea asta se încăpățînează să fie frumoasă și interesantă, în ciuda a orice?“. Nu știu ce nume de țară apare în pașaportul lui Tudor Banuș, dar mi se pare clar că, astăzi, el este un cetățean al lumii și totodată unul dintre importanții ambasadori ai unei creativități nepotolite, cu rădăcini românești și cu ramuri întinse spre toate orizonturile. El este chiar ilustrarea acelei axiome de bun-simț care spune că în aceasta constă valoarea artei: cu cît se exportă mai mult și mai departe, cu atît se întoarce mai bine și mai deplin acasă!

Bun revenit acasă, așadar, Tudor Banuș – de unde, într-un fel, n-ai plecat niciodată, deși ai colindat peste tot!

Adrian Cioroianu,

Ambasador al României la UNESCO

Coerența lumii turbionare

Inventarul temelor sale indică o extraordinară mobilitate  și disponibilitate sufletească, dar, în același timp, dezvăluie un creator care încearcă să intuiască o coerență a acestei lumi turbionare, descifrîndu-i obsesiile revelatoare, lipsurile și cîștigurile. Vastitatea cunoștințelor, modelele culturale pe care se sprijină aparțin unor civilizaţii diferite, îl identificà în multe privințe cu omul postmodern, născut, și nu făcut. Parcursul său este, fără îndoială, al unui rafinat, al unui alexandrin ce caută la infinit cizelarea formei, a liniei izvorîte dintr-o artă a plinului, a preaplinului.

Ruxandra Garofeanu

Miraculos

De pe la vîrsta de 30 de ani, Tudor Banuș cunoaște succesul: gravurile și desenele lui sînt văzute peste tot în Occident și în paginile ziarelor prestigioase ca The New York Times sau Le Monde. […] Barocul reînnoit în mod continuu al lui Tudor Banuș este tributul plătit fricilor și nesiguranțelor noastre congenitale. Propunerea lui pentru a trata această situație iremediabilă este propriul său antidot, care este o formă de miraculos. Fabula este cînd prețioasă și decadentă, ca la prerafaeliți, cînd tragică în veselia ei, ca la germanii de pe la 1890, de exemplu Klinger.

Alain Bosquet