„Depășită“ istoric cu forța, în mod artificial, prin introducerea abuzivă în regimul absolescenței programate care ritmează piața printr-o falsă sincronie cu ritmul dezvoltării (înnoirii) tehnologice (de fapt, cu cel al brevetelor), televiziunea, ca presă, împărtășește aceeași poziție omologic-structurală cu cultura, cu sfera publică, cu politica-participare și cu arta.
Iluzia depășirii produce paradoxul vetusteții: ceea ce e proclamat ca fiind „de domeniul trecutului“ nu a căzut în paragină de la sine, ci prin decret cu privire la nou și, mai ales, la ritmul acestuia, care nu trebuie să lase răgaz lucrurilor să se învechească și să cadă în pană în mod „natural“, de la sine, mai exact oamenii, utilizatorii, nu trebuie lăsați să se obișnuiască cu uneltele, să și le facă „ale lor“, să se „asambleze“ cu ele, să compună împreună cu ele o instalație-lume, un ecosistem și, astfel, să devină auto-sustenabili, suverani, deci consistenți și greu de dominat.
Și astfel învechirea și căderea în pană a noilor unelte încep să fie programate, iar ritmul acestei înlocuiri, al acestui adevărat ustensilocid începe să crească, ascultînd de comanda ciclului tot mai scurt de profit al capitalului. Însăși dezvoltarea tehnologică este, astfel, falsificată prin introducerea unui principiu heteronom. Tocmai de aceea, paradoxul face ca terenurile „lăsate în urmă“ să fie de fapt enorme, mai vaste, oricum, decît „avangarda“ strict punctuală, de fapt abstractă (ritm pur), pe care o reprezintă „modernitatea“ mediei private, în indistincția ei avansată (indistincția, amalgamarea constituind, tocmai, noul regim de funcționare globalizată a lumii) cu politica-spectacol și cu arta-finanță, ca semiocapitalism generalizat, ca telepitecapitalism. Ceea ce „noul“ programat definește în permanență ca „depășit“, vetust, lăsat în urmă este însăși societatea, realitatea socială, realitatea care nu numai că nu și-a trăit ciclul istoric, că nu și-a epuizat resursele, dar devine, în felul acesta, majoritară și revoluționară: retro-revoluționară. „Depășirea“ programată face, în plus, ca „depășitul“, fiind eliminat cu forța din ciclul de uzură, să se conserve și să fie, astfel, „ca nou“, gata disponibil pentru a prelua sarcinile ignorate de „evoluția“ falsificată (prin generalizarea ritmului tot mai astmatic al capitalului).
Iată de ce, paradoxal, televiziunii publice (care mă interesează pe mine aici) îi rămîne în brațe, ca disponibilitate și ca datorie, întreaga realitate, „depășită“ de realitatea virtuală fabricată tehnologic.
Și să venim în sfîrșit, din această perspectivă, la TVR. Serviciul public de televiziune se poate reforma și, deci, salva dacă va fi conceput simplu. TVR trebuie să facă „cultură“ (alt domeniu „depășit“) nu ca un eventual TVR Cultural, adică să vorbească despre expoziții, concerte și cărți. TVR trebuie și poate să facă cultura publică a actualității, adică acolo unde toți ceilalți, în frunte cu canalele așa-zis de știri, fac media, adică produc „știri“ pe față, în direct, cu concursul și complicitatea curiozității întreținute, permanent ațîțate și niciodată satisfăcute, a publicului, din rumori și, mai ales, de pe „surse“ care nu înseamnă decît manipulare de către intelligence, TVR să facă pur și simplu presă, care înseamnă tocmai cultură publică a actualității: resurse diverse, informații despre informații, chei de lectură și de înțelegere a actualității etc., știri sigure, adică știri propriu-zise, nu „informații“, adică rumori propagate de intelligence, bazate pe tehnicile de marketing aplicate presei (provocare de dorințe inutile și falsă satisfacere a lor), prin generalizarea, altfel spus, a regimului capitalului.
Acolo unde toți se înghesuie copiindu-se, lăsînd întregul teren liber, TVR trebuie să asigure ariergarda, adică să ocupe, de fapt, teritoriul abandonat, „lăsat în urmă“ de falsa avangardă mediatică. Realitatea este, azi, lăsată în urmă, iar un serviciu public de televiziune trebuie să vină, tocmai, și s-o cultive. Asta se cheamă cultură prin/ca televiziune publică. TVR va trebui, de pildă, „nișată“ pe categorii mult mai precise de interes public (TVR Sport, TVR Film, TVR Muzical, TVR Agro-Eco etc.) și, în plus, mulți dintre angajați, azi în șomaj structural nerecunoscut, ar putea fi puși să producă conținuturi pe internet, unde de asemenea TVR trebuie, pur și simplu, să se inventeze și poate face atîtea lucruri. Aspectul generalist trebuie să rezulte dintr-o foarte atentă porționare și diseminare tematică și de format.
TVR este, cu o bună vorbă franțuzească, mal aimée, adică nu doar ne-iubită, ci prost iubită, iubită prostește, violentată, abuzată. Acesta e cuvîntul: TVR a fost abuzată și din afară, de către politicieni, dar și dinăuntru, de către angajați, care nu au făcut decît să o căpușească și să profite de ea. Ruina TVR, aparența ei de ireformabilitate cronică, structurală, este rodul unei imense complicități și, deci, al unei enorme ipocrizii. Nimeni nu a dorit vreodată reformarea – înainte de toate conceptuală, filozofică – a Televiziunii Române, dar toată lumea, din afară și dinăuntru, a supt-o. Abuzarea TVR s-a bazat pe complicitatea, deci pe un pact al tăcerii profitabile între politicieni, care au crezut că pot mișca (sau ține pe loc) populațiile captive prin intermediul ei, și angajați, care n-au încetat să se angajeze endogam și să se ceară mărunt narcisist „pe sticlă“ – și atît.
Din cîte știu, dar trebuie verificat – și o spun tocmai ca să se verifice –, în 2005, odată cu instaurarea regimului Băsescu, și la TVR a fost înlocuit regimul Năstase. Adică a fost dat afară Valentin Nicolau și a fost adus Tudor Giurgiu. Or – o spun, repet, tocmai pentru a se verifica –, se pare, se spune că Nicolau lăsase TVR cu bani în conturi (așa cum se întîmplă permanent în cazul Radioului Public, cu care, tocmai de aceea, TVR nu trebuie re-amestecată), care însă au fost imediat cheltuiți prin mutarea, practic, a fostului trust Realitatea-Cațavencu-Vântu în grilele TVR, contra costuri imense, prin inventarea unor formate faraonice de genul „Mari Români“ (pe care le-am criticat cum se cuvine la vremea respectivă), din care să se poată înfrupta, adică să fie mulțumiți toți clienții și toți „tovarășii de drum“. Atunci, sub comanda lui Tudor Giurgiu, se pare – deci propun spre verificare – că s-a produs ultima mare devalizare a TVR, poate chiar lovitura de grație, adică esențiala ei „reformare“ ca „distrugere creatoare“. Sub pretextul „externalizării“ de servicii (de „vedetariat“), la costuri exorbitante, adică prin „exfiltrare“ de capital, Televiziunea Română a fost „reformată“ la fel ca toți ceilalți „mamuți“ siderurgici ai fostei industrii comuniste: prin simpla lărgire și adîncire a „găurilor negre“, devenite în felul acesta cosmice (cu cît mai mari, cu atît mai vorace).
TVR poate să redevină azi nu numai cea mai bună, ci și, practic, singura instituție cu adevărat de presă din România. Dacă, evident, atît cei din afara și de la comanda acestei instituții, cît și cei dinăuntru, își vor primeni sentimentele și, mai ales, gîndurile.