TVR, mon amour

Trăiesc, de cîteva săptămîni, ceva ce n-aş fi crezut că voi trăi vreodată. Sub ochii noştri, Televiziunea Naţională se năruie, după ce a fost ani de-a rîndul jefuită de vremelnici clienţi politici. Mă uit, şi nu-mi vine să cred, la studiourile goale, la cabinele de montaj, în care se mai asamblează din bucăţi vechi cîte o emisiune „nouă“, şi la oamenii cu priviri rătăcite, ce umblă pe culoare, derutaţi, neştiind ce va fi mîine. S-au găsit, în fine, şi vinovaţii: noi, angajaţii, care, după specializarea şi după priceperea noastră, a fiecăruia, am ţinut vie această instituţie-emblemă a românilor. Se întîmplă totul conform principiului cunoscut că „mortu’-i vinovat“.   Aş vrea să nu ni se întîmple asta, nici mie, nici colegilor mei, cu care ani şi ani, în toate zilele lucrătoare, uneori şi sîmbetele, şi duminicile, şi ziua, şi pînă în noapte, tîrziu, m-am întîlnit la şedinţele de sumar, la studioul operatorilor, în spaţiile de montaj, de emisie, la PPS, la fonotecă, la videotecă, la vizionare, la „încărcare“, la fumoar, la „kilometru“, în curte, la soare, între două montaje. Nici mie, nici colegilor de toate vîrstele cu care am format vremelnice echipe ce plecau la filmare „ca la nuntă“, cum s-a […]