Mai mult, poate, ca oricînd, dar la fel, în mod sigur, ca întotdeauna, dublul set de alegeri politice (locale și legislative) de anul acesta ar trebui să producă o lustrație de facto, echivalînd, așadar, cu un referendum indirect. Ca să fiu mai precis, dar și mai filozofic, cînd nu ai ce alege (ceea ce înseamnă că nu ai de ales), trebuie să decizi. Alegerea presupune, dacă nu preaplinul, măcar un anumit existent diversificat: opțiuni pozitive posibile. Cînd însă toată lumea pare a fi de acord că „oferta“ este coruptă, adică depășită, că, altfel spus, presupune/este o infracțiune, că este o complicitate mascată în conflict, atunci alegerea trebuie să lase locul deciziei: în loc de 1 vs 2 (3, 4 etc.), 1/0, Da/Nu, nu una sau alta, unul sau altul. Toate alegerile sînt bîntuite de aripa radicală a deciziei. Politicienii se tem să facă obiectul unei decizii din partea alegătorilor, și probabil nu știu nici ei că iluzia confortabilă a alegerii ascunde spectrul responsabilității deciziei.
Ieri bunicii și părinții, azi copiii și, deja, nepoții preferă alegerii, ca oameni normali, adică biocentrați ce sînt (sîntem), confortul iluziei: preferăm să credem că nu avem de meta-ales între alegere și decizie, și că uneori (adică oricînd) trebuie nu doar să alegem, ci şi să decidem. Și, de fapt, de foarte multe ori, poate chiar de cele mai multe ori, alegerile noastre conțin, disimulîndu-le, decizii: deși alegem, în fapt decidem. Ne-explicit însă, neevidențiind (nouă înșine, în primul rînd) decizia din alegeri, aceasta este repede eliminată, suflul și bătaia ei sînt imediat neutralizate, și deși ni se păruse că, alegînd, deciseserăm, ne trezim aduși înapoi, adică retrogradați la simpla și superficiala alegere, la luxul alegerilor care este luxul normalității rarisime. Deși alegem tot timpul, ar trebui să decidem permanent.
Dar asta e greu, dacă nu imposibil: ar trebui să trăim într-un regim de excepție, într-o stare de necesitate (adică de idealitate) perpetuă. Iar azi, mai cu seamă, omniprezența tehnologiei, altfel spus, mediul existențial tehnologic ne întreține iluzia, alibiul, deci contradicția, aporia revoluției pasive, a insurecției comode, adică tocmai amăgirea idealității realizate, instaurate, „materializate“: cu un simplu clic, cu o simplă atingere poți schimba politica. Că nu este așa o demonstrează și ceea ce (iertată fie-mi formularea, care nu este deloc un simplu joc de cuvinte) aș numi inflamarea „Colectiv“, care nu a făcut decît să continue, să reia simptomul („abcesul“) „Iohannis“: semne intermitente ale unei boli-nevoi de însănătoșire profundă.
Revoluțiile nu se fac însă, cum se spune la țară, „din fund“, adică stînd jos și în timpul liber, și de aceea nici nu dau rezultate. Nu produc efecte pur și simplu pentru că nu sînt. Domnul de La Palisse e mort.
Ultima, dar poate și cea mai expresivă dovadă a continuității implacabile mascate de aparente schimbări, dar care lasă în memoria publică datoria unui apel, a unei necesități, este flagrantul a ceea ce se întîmplă cu/la Televiziunea Română. Mai precis, este vorba de mai mult decît grăitoarea paritate-blocaj PNL-PSD pentru desemnarea noului președinte-director general al celui mai reprezentativ SIDEX sau RAFO. De parcă cine conduce, (in)direct, Televiziunea Română ar fi cel mai important. Or, nu e.
După ce au zguduit-o (cum frumos spunea Adrian Sârbu) bla-bla cu necesitatea reformării TVR, politicienii români au revenit la ce știu ei mai bine: lupta oarbă, goală, adică nerușinată pentru putere, pentru scaune etc. Este normal ca politicienii să se ocupe cu lupta pentru putere, uneori însă aceasta trebuie alimentată cu ceva conținut, cu ceva materie (cenușie). Nu de alta, dar altfel devine o luptă fără miză, o luptă de dragul luptei, iar aceasta nu mai este tocmai politică.
În cazul TVR, mai mult ca oriunde, este vorba despre o luptă goală pentru putere, de un conflict politic pur și simplu acefal (altfel spus, des-creierat): fără cap și fără minte. Politicienii români se bat fără minte pentru cine să fie capul. Un cap, evident, gol.
Mi-e rușine de rușinea lor, cum bine se spune popular, adică în locul lipsei lor de rușine: cineva trebuie să se simtă jenat, să se simtă „prost“, ca de obicei, în această tărășenie. Numai că dacă la împărțitul bucatelor politicienii sînt reprezentanții poporului, cînd e vorba de jenă, de rușine, altfel spus, de conștiință, nu știu cum se face, dar poporul începe să simtă în locul reprezentanților săi, devenind reprezentantul reprezentanților. Adică neant.
Pe scurt, sînt absolut convins că TVR nu poate fi restructurată, reformată etc. fără a fi reconcepută, redesenată ca filozofie și mijloace. Îndeplinirii generoaselor misiuni de serviciu public ale TVR prevăzute prin lege i se opun tocmai mijloacele actuale, depășite, adică atît felul în care este „desenată“ strategic TVR (ca repartizare pe canale, structurare a canalelor, grile și tipuri de programe), cît și, în consecință, ca flux de producție și, nu în ultimul rînd, ca politică de „cadre“, adică de resurse umane și de optima lor utilizare. TVR nu poate fi salvată, „însănătoșită“, adică nu-și poate, tocmai, îndeplini misiunea de serviciu public decît dacă i se schimbă „designul“ de instituție.
Politicienii pretind că îi interesează reformarea TVR, dar e patent că nu este adevărat: sub pretextul „salvării“ megainstituției (ca și cum nu ei ar ține-o permanent pe marginea prăpastiei), nu îi interesează decît controlul asupra unei rable, ca și cum ar mai fi vrut să țină în viață, așa cum era el construit, combinatul de la Călărași, să zicem. Or, Televiziunea Română chiar arată, în momentul de față, ca acel combinat – care nu mai există! Politicienii vor să țină în viață un spectru tocmai pentru calitățile lui ventriloce de duh prin intermediul căruia nu știi niciodată cine vorbește, adică acționează: Televiziunea Română trebuie să rămînă în continuare o marionetă, un mort viu. Grea industrie, televiziunea (publică)! Dar ce deschidere, ce potențial, ce șansă istorică!
La perpetuarea acestei confuzii contribuie, din păcate, și angajații TVR, care s-au complăcut, mai mult sau mai puțin sindical, în ne-structurarea filozofică a Televiziunii Române. Bine și luminat conduși, adică corect plasați într-o structură funcțională care să decurgă dintr-o nouă definire a programelor – dat fiind că însuși interesul public și-a schimbat sfera, devenind global și complex, supra-(post-)național și, tocmai, post-statal, post-public (provocarea actuală pentru orice post public este tocmai cum să-și redefinească misiunea publică în condițiile mutației post-publice a centrelor de decizie) –, angajații TVR ar putea deveni, însă, niște eroi ai audiovizualului. Pentru că, tocmai, în lumea contemporană, sfera publică este, practic, destructurată, serviciilor audiovizuale publice le revine o sarcină politică istorică, în același timp subversivă și de avangardă. Or, poate tocmai de aceea, inconștient sau nu, nici nu se dorește cu adevărat restructurarea TVR ca serviciu public în slujba unui interes public global atacat, privatizat, monopolizat. De ce ar apărea rezistența tocmai la noi? TVR nu există pentru că în societatea neoliberală globală nu mai trebuie să existe servicii, interese și mobilizare, politizare publice. Fără conștiința acestui aspect global, Televiziunii Române ca televiziune publică nu i se poate recunoaște importanța strategică globală. Miza TVR depășește cu mult ceea ce cred politicienii români. Punct.
Iată de ce actualul mers al lucrurilor în ceea ce privește TVR nu ne îngăduie, din nou, adică în continuare, nici o speranță. Fără schimbare nu se poate schimba nimic. Domnul de La Palisse rămîne la fel de mort. Numai că orizontul schimbării e mult mai vast. Și cine să-l schițeze?