De luni de zile mi-am propus să scriu despre primii 60 de ani ai Televiziunii Române. În ciuda unei campanii adesea reușite, oricum cea mai importantă campanie de promovare a istoriei TVR de pînă acum, au apărut puține texte. Aș fi tentat să spun că n-au apărut deloc, dar nu pot străbate toate ramificațiile internetului pentru a garanta.
O fac acum, din cîteva rațiuni. Poate că prima decurge din observația că, deși timidă, deschiderea TVR spre publicul ei istoric a început, prin intermediul programelor, sub genericul TVR60, difuzate din octombrie pînă la sfîrșitul anului trecut. Spun public istoric, pentru că milenialii consumă foarte puțină televiziune prin practica tradițională a „privitului unui program dat la televizor“. TVR60, live sau în streaming, e o lecție de istorie, nu un program de televiziune. Emisiunile pot fi urmărite și acum pe www.tvrplus.ro. Dintre acestea, unele aduc imagini de arhivă pe care publicul nu le-a mai văzut de cînd au fost ele difuzate în epocă, altele vin cu imagini de arhivă care n-au fost niciodată difuzate și care vorbesc prea puțin despre TVR, cît mai degrabă despre secolul XX văzut la televizor (cea a lui Cătălin Ștefănescu, Portret de secol) și mai toate mizează pe interviuri cu actori ai vremurilor. Cu unii – cei care mai trăiesc, cei care au acceptat să vorbească sau cei pe care realizatorii s-au gîndit să-i intervieveze. Se vede și aude ce a rămas după montaj (puțin, îmi spunea Teodor Brateș, unul dintre invitați). Au fost difuzate și cîteva documentare, dar și programul mai scurt, numit TVR60 – Istoria în știri, de unde amatorul de istorie poate afla lucruri noi. Cea mai incitantă emisiune, în cinci episoade, a fost proiectul realizat de Ileana Ploscaru Panait și Daniela Zeca Buzura, TVR60 – O istorie polemică și sentimentală, cu Bogdan Murgescu în calitate de invitat permanent. E drept, mai puțin polemică decît ar fi trebuit sau decît pare c-ar fi dorit realizatoarea: dar e un semn bun și a însemnat singura, pînă acum, punere în discuție a televiziunii din România în chiar curtea TVR.
A doua rațiune este una de actualitate: desființarea taxei RadioTV, propusă de PSD și acceptată de Parlament, pe care președintele a promulgat-o (e drept, ea face parte dintr-un pachet mult mai larg de taxe abrogate, despre care nu voi vorbi aici). N-am multe de adăugat la o discuție deja veche, vreau doar să argumentez, cu date, în favoarea desființării taxei – chiar dacă desființarea ar putea fi temporară (cazul Serbiei).
TVR 60 – transparență, tabuuri și lacune
Există încă o groază de tabuuri atunci cînd se vorbește despre TVR în interiorul TVR. Tactica evitării nu poate fi învinsă decît odată cu vina. Or, există la TVR o doză mare de culpabilitate, care se tot acumulează, din anii 1970, de cînd principalul autor al programului TVR devine Ceaușescu. Via Decembrie 1989, Televiziunii române i se cere mereu să se justifice. De aceea, există o tendință de hiperbolizare a calităților și de minimalizare a defectelor. Prima decurge din discursul restriștii, care postulează un eroism al săracului care a reușit în ciuda inconvenientelor. Pînă la un punct, acest discurs se justifică. TVR a avut și poate mai are oameni excepționali. Dar cîți dintre cei pe care i-a avut au intrat și au rămas aici după 1975? Numai Tudor Vornicu ar putea să ne răspundă, cel care, hulit astăzi uneori, a reușit să impună cu sfredelul alveole de divertisment și de actualitate în pereții de granit ai unui program TV privat, destinat pentru doar două perechi de ochi.
Tot ceea ce ține de profesionalismul angajaților de-a lungul timpului este scos în evidență, în special, în două domenii: știri și divertisment. Despre ultimul nu e cazul să insistăm. După inaugurarea sediului din Dorobanți, programele de varietăți au avut calitate și, în primii ani, inventivitate. Că ele n‑au evoluat, după 1975, ba aș îndrăzni să spun după 1970, nu ține atît de realizatori, cît de interdicțiile impuse de un regim de dictatură personală care nu iubea cultura de televiziune. Caz unic în Est, Ceaușescu este creditat în 1969 cu inițiativa introducerii emisiunilor în limbile maghiară și germană (tot el le suspendă, în anii ’80). Orice dezbatere în jurul culturii televizuale se stinge subit atunci cînd Ceaușescu își exprimă opiniile în legătură cu programele televiziunii. Citez din Ceaușescu, 1976: „În programul de seară filmul ocupă un loc prea mare. Este activitatea cea mai lipsită de critică. […] Cel mult dacă putem accepta 2 zile pe săptămînă film, plus un serial, seara. De regulă, mai mult de două filme, dintre care unul românesc, neapărat, să nu fie/ (Stenograma Biroului Executiv al CN al Radioteleviziunii Române, 25 august 1976). Tocmai de aceea, nu poți considera vîrsta de aur a TVR ca atingînd mijlocul sau sfîrșitul anilor 1970, măcar din punctul de vedere al creativității.
În ceea ce privește știrile, am urmărit prea puține Telejurnale după 1966 – cînd emisunea principală de știri ia această denumire – încît să mă pot pronunța. Dar statisticile Oficiului de Studii și Sondaje condus remarcabil de Pavel Câmpeanu, despre care nu s-a vorbit în cadrul acestor emisiuni aniversare, arată că audiența Telejurnalului de seară scade deja din anii 1970 (conform datelor pe care le am, audiența Telejurnalului scade între 1970 și 1974, anul în care Ceaușescu devine președinte cu sceptru, de la 43% la 34%). Mai știu, însă, din interviuri, că realizatorii TVR dădeau puțină importanță acestor sondaje, în măsura în care nu simțeau presiunea puternică venind de la public, ci de la CC și de la Ceaușescu. Mă întreb, poate mai degrabă retoric, în ce măsură originea acestei presiuni se schimbase, după 1989. Retoric, pentru că nu cred că publicul devenise brusc important.
Există însă domenii întregi de programe despre care nu s-a vorbit deloc în campania TVR60. Serialele (autohtone) și jocurile sînt două dintre ele, extrem de importante în studiul istoric al oricărei televiziuni. Urmărirea, primul serial produs de TVR și difuzat în 1971, este absent din discuții. Se vorbește mult și pe bună dreptate despre Teatru TV, dar trebuie spus că, de-a lungul anilor 1970, audiența teatrului TV la nivel occidental scade în favoarea filmelor. Toată lumea știe că resursele TVR, comparativ cu ale altor televiziuni, erau scăzute, dar problema rarității telefilmelor merită discutată. Merită discutat poate mai ales de ce niciodată TVR nu a avut un serial realist contemporan, în măsura în care Tanța și Costel nu poate primi această etichetă, iar încercarea numită Apartamentul, din 1973, numără doar trei episoade. Probabil că de vină a fost cenzura, dar astfel de seriale au existat în programele multor televiziuni socialiste. Cum i se pare TVR‑ului că prima comedie realist-contemporană din istoria televiziunii contemporane este La Bloc? Ipoteza mea, că cenzura și autocenzura au fost dure încă din 1971, ar merita discutată, dar atunci ar intra în discuție ideea unei televiziuni competitive vreme de măcar 10 ani (1968-1978).
În ceea ce privește jocurile, situația a stat mult mai rău din cauza cenzurii directe a lui Ceaușescu. O adaptare a jocului Campanile Sera, din Italia (joc adus din Statele Unite, de altfel), preluat apoi în Franța, sub numele de Intervilles, a fost Dialog la distanță: un concurs între regiunile României socialiste, chiar înaintea reorganizării teritoriale. Deși apreciată, emisiunea s-a întrerupt după reorganizare, adică înainte de 1968. Următoarea tentativă a fost jocul Cel mai bun continuă, un joc preluat de la radio, de cultură generală, dar adaptat cultului economiei și celui ceaușist. O ediție a acestei emisiuni poate fi urmărită pe Youtube, unde a fost postată chiar de realizator, Ion Mustață, pe Youtube. Despre un joc – emblemă a Televiziunii sovietice a scris Kristin Roth-Ey, numit VVV, un program tipic televiziunii hrușcioviste (vezi cartea cercetătoarei, Moscow Prime Time, 2011). Or, problema difuzării jocurilor și a concursurilor a fost, la noi, premierea. Ceaușescu nu suporta inegalitatea pe care o provoca răsplata și, într‑o ședință a secției de presă a CC, după ce se uitase la o ediție a Celui mai bun continuă, i-a ordonat lui Burtică să renunțe la orice premii în bani sau obiecte cu valoare importantă. Primul joc adevărat la TVR a fost Robingo, în octombrie 1993. Nu se poate să vorbești despre televiziune fără să amintești despre jocuri și concursuri. Epopeea introducerii televiziunii în culori, în fine, a fost expediată în zece minute, deși poate merita mai mult informația că TVR a fost ultima televiziune din Europa care a introdus culorile, după Albania (al cărei canal național debutase în 1968). Repet, trebuie admisă ipoteza unei (auto-)cenzuri care se instalează mult mai timpuriu decît pare, ca și a unei respingeri a televiziunii, unică prin aplomb în Europa de Est (unde Jivkov și Brejnev consumau multă televiziune, iar Kadar deloc).
TVR după 1989, înainte de ora adevărului
Este poate prematur să cerem TVR să-și memoreze istoria postrevoluționară, mai ales cea din 1990-1996. Așa după cum nu obținem mare lucru dacă-l intervievăm pe Ion Iliescu despre mineriadă, nu cred că e o idee foarte bună să facem același lucru cu unii dintre responsabilii TVR despre perioada decembrie 1989-iunie 1990. Selectivitatea memoriei și rațiunile de a ascunde ceea ce propria memorie consideră rușinos nu pot fi combătute. E drept, atît Bogdan Murgescu cît și Daniela Zeca Buzura încercau să intervină cu nuanțări, în emisiunea sus-citată, de pildă în decursul istorisirilor lui Victor Ionescu, dar e greu de combătut opinia unei foste vedete TVR din postura celui „mai mic“ sau a celui „din afară“. Drept urmare, am aflat de la Victor Ionescu nu doar că telespectatorii se dădeau în vînt după Cîntarea României (dar exista Oficiul!), ci și că TVR avea, pe la mijlocul anilor 1970, programe mai bune decît cele trei canale ale Televiziunii franceze.
Explicația la îndemînă a scăderii audiențelor TVR după 1996, odată cu dereglementarea și liberalizarea pieței, vine numai în parte din pervertirea gustului maselor. N-o să intru în discuții oțioase despre ce e cultura de masă, despre cultură versus subcultură, vreau doar să spun că cei șase ani postrevoluționari au fost insuficient exploatați de către TVR pentru a preîntîmpina tsunammi-ul televiziunii comerciale de tip american. Și că vina nu este numai a realizatorilor care fuseseră desprinși de fluxurile evoluției televiziunii după mijlocul anilor 1970, ci și a regimului care-i obligase la stagnare, care începuse restrîngerea activității TVR încă dinainte de faimoasa iarnă 1985, atunci cînd durata de difuzare a programelor coboară la cote anterioare lui 1965, iar instituția reciclează 50 de kilograme de argint pe an din topire de bandă magnetică, în loc să producă și să vîndă în străinătate emisiuni. Faptul trebuie însă recunoscut, nu ascuns. TVR a continuat să-și idealizeze publicul: a produs și difuzat Memorialul durerii, dar tot nu i-a venit ideea unui serial TV realist. Gala APTR, prezidată de doamna Longin, a devenit un eveniment familial, cu Antenele și TVR. Conform tvr.openpolitics.ro, audiența TVR scade, între 2004 și 2014, de la 29% la 5,5% în cotă de piață. Trebuie să faci ceva eforturi să scazi de cinci ori!
Taxa TV – desființată
Știri uneori părtinitoare; absența serialelor proprii; reluarea în parametri asemănători (plus culoarea) a multor emisiuni de dinainte de 1989 (Transfocator, Reflector, Un zîmbet pe 16 mm, în anii ’90; Prim-plan – care există și azi etc.; aș fi curios să aflu audiența Teleenciclopediei); parcelarea instituției, în anii ’90, și lupta pentru profituri personale în urma ambiguului legislativ (povestește Mihai Tatulici în cartea sa de memorii Singur între veacuri) și mai ales o lege a audiovizualului care permite unui Parlament (votat astăzi de mai puțin de 50% din populația cu drept de vot) să numească și să recuze președinți și CA ai TVR, niște oameni pentru niște funcții care ar trebui scoase la concurs: premise pentru o alunecare a audiențelor TVR pînă la cel mai de jos de nivel dintre toate televiziunile publice din Europa, cel puțin pînă în 2014.
Facem astfel trecerea spre chestiunea taxei radio-TV. Spre deosebire de mulți „influenceri“, cum li se spune astăzi celor pe care-i urmărim pe internet, nu cred deloc că desființarea taxei e o tragedie. De ce? În primul rînd, pentru că, dacă vorbim despre o taxă TV, ea trebuie adaptată pieței. Față de taxe de 100‑250 de euro anual, în Vest, în 2005 (informații se găsesc pe internet), mi se pare decent ca în România ea să nu fie mai mică de 25 de euro, ceea ce înseamnă dublarea-triplarea ei – chiar dacă nici la acest nivel nu poți pretinde programe de calitate. Pe de altă parte, cazuri de țări în care taxa nu se plătește există destule (Ungaria, Bulgaria și Rusia, dintre vecini, Finlanda, Spania și Portugalia, printre țările europene). Există chiar și o hartă pe Wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/Television_licence. În momentul de față, cu toate că programele TVR au început să dea semne de revigorare – încă mici, redifuzările sînt la ordinea zilei și acum –, cred că scăderea audiențelor, pînă la plasarea TVR în afara top 5, încă și mai jos, în prime time (vedeți pe paginademedia), a provocat postului public de televiziune daune de imagine, care nu-i permit creșterea taxei actuale. Susțin un restart în această privință, un restart concretizat în desființarea unei taxe oricum ridicole, desființare care poate fi – avem exemplul Serbiei – temporară. Atîta vreme cît această taxă a existat, niciodată TVR, cu concursul direct al Legii 41 care o organizează, nu a reușit să se impună, în materie de informație, ca un post de televiziune necesar și fiabil. Necesar: audiențele nu par să demonstreze că TVR e o sursă majoră de știri, deși știrile de aici sînt considerate mai fiabile decît cele din alte părți. De la sine înțeles că TVR nu face infotainment și nu poate viza la audiențele pe care le obțin acele posturi care fac, dar nici în privința fiabilității, TVR nu e campion indiscutabil. Altfel, cum ar fi putut Digi24 să exploateze tocmai această nișă, a informației neutre și a comentariului imparțial?
Transferul unor jurnaliști de la posturile de știri (Antena 3, pentru Ionuţ Cristache, și Realitatea TV, pentru Ema Zeicescu) ar trebui să readucă interesul pentru programele de dezbateri ale postului. Deocamdată, esențială mi se pare reintrarea TVR în top 5 audiențe naționale. De-acum, aceasta ar trebui să fie una dintre problemele de rezolvat pentru guvernul Grindeanu, odată cu oficializarea postului public ca post de televiziune de stat. Este devreme pentru orice evaluare a evoluției din ultimele luni, chiar dacă, așa cum cred, există semne de dorință de schimbare. TVR nu are voie să mai piardă competiții sportive de anvergură, așa cum s-a întîmplat anul trecut, cînd n-a mai transmis Campionatul European de Fotbal, unde România era calificată și juca cu Franța în deschidere, și probabil că – acum, responsabil direct – guvernul va evita accidente (majore) de tipul celor din vară.
Odată cu trecerea TVR la buget (plus publicitate, în funcție de audiență), guvernul ar trebui să gîndească o politică de reabilitare a TVR pe termen lung, prin pîrghii instituționale, și nu atît personale, prin care să evite oscilațiile la care a fost supusă activitatea ICR în ultimul deceniu. De la sine înțeles, banii rămîn extrem de importanți, dacă sînt cheltuiți cu inteligență și fler, mai ales în contextul reculului pieței media din ultimii ani. După un deceniu de alunecare, regăsirea va fi grea, pariul e riscant, dar trebuia făcut.
TVR trebuie să continue să-și exploateze arhiva, dar nu numai. Trebuie să reușească, pentru a redeveni un canal important, să crească, să impună și să păstreze vedete. Trebuie să reînvețe să realizeze documentare de actualitate, să producă seriale de calitate. Poate asta se întîmplă în țările vecine, ar trebui să-și reorganizeze studiourile, acum că televiziunile nu mai au nevoie de sedii vaste și de turnuri pentru a funcționa în regim digital. Și poate, într-un viitor nu prea îndepărtat, TVR va fi pregătită să discute deschis despre propria ei istorie.