Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Ultima ţigară a lui Fondane
„1898. Sînt leat cu tramvaiul electric din oraşul meu natal.“ Astfel replica Benjamin Wechsler la întrebarea privind anul naşterii sale. La fel a răspuns şi comisiei de examinare, cînd a fost ales pentru ultimul gaz, pentru ultimul fum, pentru ultima cenuşă. Fusese, în sfîrşit, selecţionat şi condus în baraca destinată condamnaţilor. Figura sa, mai nesănătoasă ca oricînd, o ceruse explicit. Rezistase în lagăr patru luni, încălcînd deontologia prizonierului. Regula nazistă stabilise că „deţinutul cinstit moare înainte de trei luni“. Pare hotărît să-şi savureze ultimele ceasuri de viaţă, ca pe cel din urmă pachet de ţigări. Să le închine Poeziei, tovarăşă statornică, deşi pusă pe fugă în cîteva rînduri. Febra timpului ce se scurge se contopeşte cu febra creaţiei. E un bun prilej să aşeze pe şine primul lui poem care va rămîne de-a pururi nescris. Poemul vieţii sale. Şirul anilor săi era un parcurs mediu pe şine. Călătorise cînd lin, cînd cu smucituri. În tramvai, în metroul parizian sau cu arendaşul acestora, trenul. Înclinaţiunea sa germanofilă s-a întors la depou. Traseul se închide. Vatmanul cască de oboseală, cu gîndul la cearşaful de acasă. Primul lui tramvai circulase sub tutelă germană. Sunase din clopot şi oprise în dreptul său la Iaşi, […]
Dacă mai vreau o apă-n Europa, e-o băltoacă
De-un negru-rece,-n care,-n amurg cu-adieri de rai,
Pe ciuci, un melacolic copil lansează,-n joacă,
Un vas fragil ce-aduce a fluture de mai.
B. Fundoianu, ,,Rimbaud golanul”(fragment, traducere din franceză de Sorin Mărculescu, în volumul ,,Imagini și cărți”, Ed. Minerva, București, 1980, pp. 490-491): ,,Pretinzîndu-i poeziei cu totul altceva decît a-și face «armonioase» strigătele și neliniștile, Rimbaud trebuie să fi observat că poezia se împotrivea, se revolta, refuza să-i încredințeze «puterile» pe care i le cerea. Oare cum ar fi putut să-și închipuie că le posedă? A tras deci concluzia neantului ei. Dacă însă poezia, chiar supusă la torturi, stîlcită, refuza să-i predea «adevărata viață», e că habar n-avea de ea. Rolul ei e mai mic, mai obscur, într-adevăr, ea nu știe, și nici n-a știut vreodată, care îi e rolul. Dar măcar are unul? Tot ce i-a fost dat să știe este că poezia există, că nu poate să nu existe. Ucisă, nu poate decît să reînvieze.”
Rândurile 4-5 de jos din „O precizare”, se vor citi într-astfel:
Când, ca să-ţi răscumperi, cât de cât, un păcat (în rest, greu remisibil), ai de plătit un preţ de una mie livre, e ignobil, totuşi, să ţi se adauge-n balanţă contragreutatea,-n galbeni, a paloşului unui Brennus.
La vieille édentée de la mort
m’a dit : – ” Chaque cheval a son mors.
Ton lot sur terre est la mort lente.
Que ça te déplaise ou non, chante !
Nul être n’a droit au merci…
À quoi penses-tu, ombre vague ? ”
– Ô très chère, je songe à Prague !
Je n’entends pas, je n’entends plus
les prières de ses synagogues…
Batrana era e-dentata dar „musca” cu coasa.
Un pandant bijutier al mai celebrului Todesfuge.
Pentru că astăzi este Ziua a cărei tragică semnificaţie o cunoaştem, – iată, în tălmăcire proprie, o poezie, din penultimu-i an de viaţă, 1943, a lui Benjamin Fondane:
REFUZUL POEMULUI
Fetele galeşe – « Ne vrei,
mi-au zis, ni-s goale câteşi trei ?
Ni-i boarea gurii ca lavanda »…
– Mie mi-i gândul la Finlanda
cu-ostaşi ce dorm în râpi şi ger…
Fecioarele de sare ale
poemei : « Haide la agapă,
mi-au zis, sub piele, suntem goale ! »
– Mi-i gândul la ce e sub apă :
năvi câte-au fost să se scufude…
Ci zânele cu trupul lis
din vis : « Aruncă-te, mi-au zis,
proaspeţi şi muţi sunt peştii-n unde! »
– Departe gândul mi-i, de-aici:
îs, în Germania, robi sub bici…
Maicile somnului, preadulci :
« Cu faţa-n sus să mi te culci,
îmi zic : Frumoasa din pădurea
cea adormită, nu aiurea
îşi doarme somnul, ci-n bărbat,
şi doar sărutu-i este hrană… »
– Aud cum tunurile bat
şi,-n jur, doar lacrimă-i, şi rană…
Bătrâna ştirbă-mi zise: « Nu-i
făr’ de zăbală cal. O moarte
înceată ţi-e ursita. Cântă
chiar dacă nu te-ncântă foarte, –
nu-i scapă nimeni sorţii lui.
La ce ţi-i gândul, vagă umbră ?
– Preadraga mea, la Praga sumbră,
de când e fără sinagogi
unde se cântă şi te rogi…
Si totusi, CE ?
Cui i se adreseaza acest „totusi” ?
… anul 1940 este foarte important in biografia celor doi autori. În România, Cioran citeşte la radio conferinţa „Profilul interior al Căpitanului” – „un elogiu fără masură al lui Zelea Codreanu” (Marta Petreu): „Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România şi Căpitan, n-aş fi ezitat o clipă. După moartea lui ne-am simţit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră se ridica singurătatea României. Nici un toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie să fim laşi şi să ne mângâiem. Cu exceptia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei. Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană şi-a readus cerul deasupra României.”
… in anul 1940, Franţa este ocupată, începe reprimarea evreilor, scoşi din viaţa publică şi trimişi în lagăre
… Cioran se află în România, care era Stat Naţional-Legionar
… Fondane se află la Paris şi scrie, scrie, scrie poemul „Exodul”
…. Cioran se întoarce la Paris într-o funcţie a Statului român condus de Antonescu. Îşi va pierde curând funcţia (nu sunt elucidate motivele)
… Fondane scrie scrie, scrie, poemul „Exodul”
… Rămas fară funcţie politică, Cioran rămâne la Paris
… Cioran se împrieteneşte cu Fondane
… Fondane se imprietenşte cu Cioran, care, în 1944, obţine eliberarea sa din lagăr….
… Între Cioran şi Fondane se leagă o prietenie strânsă (avem doar mărturiile lui Cioran care îl preţuia pe Fondane)…
… a ştiut Fondane de elogiul făcut de Cioran lui Zelea Codreanu?
… Fondane se putea gândi, în clipele morţii, la Cioran, la elogiul făcut Capitanului şi, poate, la cine l-a tradat? Trădare, nu directă, trădare a gândurilor sale, obligate să ia calea „Exodului” spre Auschwitz?
… pe perioada războiului, Cioran trece prin schimbări majore, de la un susţinător feroce al Căpitanului, la un om plin de compasiune faţă de soarta evreilor
…va fi observat şi Fondane aceste bruşte răsuciri ale existenţei lui Cioran? Se va fi gândit şi în ceasul morţii la Cioran, dualul?
… în revista „Apostrof”, nr. 6, anul 2009, Dieter Schlesak povesteşte ultimele momente ale lui Fondane:
„Cioran citise mărturiile unui participant direct referitoare la ultimele zile ale lui Fondane în spitalul din Auschwitz şi despre sfârşitul acestuia pe 2 octombrie 1944; spunea că este „o expunere atât de tragică şi de emoţionantă pentru toţi cei care l-au cunoscut şi iubit pe Fondane“. La final se spune: „Îmi aduc foarte bine aminte cum se plimba printre paturi şi cum îşi vizita prietenii francezi cu o pătură pe umeri, peste o cămaşă proastă (de pantaloni nu putuse să-şi mai facă rost). Cu toate acestea, îşi păstrează demnitatea, povesteşte amintiri literare, discută despre situaţia internaţională, exact ca şi cum s-ar afla la Paris, în mijlocul unui salon. Uneori, se urca în patul său şi stăteam mult de vorbă […] Două ore mai târziu, pe 2 octombrie, după-amiaza, au fost duşi în camioane. Nu erau decât evrei; arienii fuseseră trimişi în lagăr, la muncă. Ploua. Cine îşi auzea numele ieşea din rând şi urca în camion. Erau 700. […] Îl văd pe Fondane ieşind din bloc, trecând drept pe lângă SS-işti, închizându-şi gulerul pentru a se feri de frig şi ploaie şi urcând în camion. Camioanele pline ochi pleacă unul după altul la Birkenau. Două ore mai târziu, camarazii noştri erau deja gazaţi“.”
Ultimele versuri din „Exod”:
„amintiţi-vă doar că am fost inocent
şi că, întocmai ca şi voi, muritorii acelor zile
am avut şi eu o faţă brăzdată
de mânie, de milă şi de bucurie,
o faţă de om, pur şi simplu!”
Aceste versuri sunt gravate, în engleză şi în ebraică, la intrarea în „Sala Numelor” din Memorialul Holocaustului, Yad Vashem, de la Ierusalim, fiind semnate:
Benjamin Fondane (Iaşi, 1898 – Auschwitz, 1944).
Când citam, mai sus, „Le dernier jour d’un condamné”, mă gândeam, de fapt, la Fundoianu…
Mă simt constrâns să precizez, atâta timp cât sunt la modă procesele (sumare) de intenţii, că, apărându-l pe Emil Cioran de prezumţia (fantezistă) de josnică turnătorie, n-am avut intenţia să-l disculp de toate păcatele-i de dinainte de război (ideologice, desigur).
Am vrut să-l apăr, numai, de o ignominie ce, fără nicio probă materială, i se atribuie la modul absolut iresponsabil.
Iar dacă zic „probă materială”, e deoarece Emil Cioran, fie şi doar în ipostaza de ipochimen episodic al unei nu prea versosimile ficţiuni, n-a fost un personaj fictiv, – ca, dacă vreţi, al lui Victor Hugo, din „Ultima zi a unui condamnat”.
Tot astfel cum e de prost gust a face din studentul Wexler, devenit, în presă, Fundoianu (eufemism, chipurile, al lui… Curuianu, – cum i se destăinuie, el însuşi, unei „dulci copile”, unui flirt!!!), o victimă a tânărului Zelea, ajuns, din pistolar, biet mardeiaş: un pugilist… edentagiu.
Când, ca să-ţi răscumperi, cât de cât, un păcat (în rest, greu prescriptibil), ai de plătit un preţ de una mie livre, e ignobil, totuşi, să-i adaugi contragreutatea,-n galbeni, a paloşului lui Brennus.
În ceea ce priveşte afirmaţia, isterică şi aberantă, a lui Emil Cioran, cum că, „cu excepţia lui Isus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii” decât „arhanghelul” Legiunii, Căpitanul, ea aduce, într-un fel, cu-a lui John Lennon, vorbind în numele faimoasei trupe Beatles, cum că ”We’re more popular than Jesus now.”
Diferenţa dintre cele două este aceea dintre idolatria sacrilegă şi o vanitate narcisiacă.
……altminteri, pe când acesta-şi trăia ultimele clipe, hălăduiţi ca-n propria garsonieră”. Nimicitoare fraza, dar poetica. Eu i-as spune frust: necrofagie literara.
Domnule, insinuarea dvs cum că Cioran l-ar fi turnat pe Fundoianu Poliţiei de Stat Secrete (Gestapo), în 1944, la Paris, nu vă prea face cinste; şi nu i-ar fi făcut, de-ar fi gândit-o, nici marelui poet al Herţei (în inima şi mintea căruia, altminteri, pe când acesta-şi trăia ultimele clipe, hălăduiţi ca-n propria garsonieră).
E, în rest, limpede că mecanismul insinuării e identic cu al calomniei (în optica domnului de Beaumarchais): „Insinuez, insinuez, il en restera toujours quelque chose.”