Ultimele peregrinări ale lui Panait Istrati

Mă leagă de Panait Istrati amintiri mai adevărate decît orice cunoaştere livrescă: mi se înfăţişează un fel de anamneză stranie, recurentă, cu scene şi mărturii dintr-o viaţă de familie. Evocări de tot felul se perindă prin acest du-te-vi­no al conştiinţei, cu aluviuni latente sau cu tot felul de instantanee, ivite cum ar sări o scînteie din amnar. Biografia sa de povestitor sortit peregrinării şi darul său de a recunoaşte oamenii – prin lumea largă – au intersectat deopotrivă preludiul ascuns al existenţei mele. Potrivit unor împrejurări preluate aidoma din spusele mamei, datorită lui, pare-se, mi-a fost sortit să vin pe lume! Sub semnul evocării succinte, obiective, voi începe prin a relua, în cele ce urmează, cîteva date dintr-un şir de atestări documentare. Mai înainte de a ne părăsi, regretatul Jean Hormière a publicat o culegere de sinteză, apărută sub îngrijirea lui: Cahiers Panait Istrati, nr 13 – volum dedicat, în 1996, Scriitorului european, care include şi o serie de mărturii din trecutul familiei mele. Prin octombrie 1932, Panait a dat spre publicare, în Curentul, o înştiinţare destinată oricărui om de inimă. Încolţit de agravarea tuberculozei sale cronice, se adăpostise într-o chilie modestă la Mănăstirea Neamţului, lipsit de orice îngrijire medicală […]