Ultimul in tramvai

„Eu am sosit ultimul. Nu pentru ca am intirziat la intilnire, ci pentru ca am sarit in ultimul vagon al tramvaiului… al tramvaiului lui Popescu. Si atunci a trebuit sa refac tot traseul. De la inceput. De la un inceput la celalalt. Adica dinspre mine spre el. De azi catre ieri. Ca orice drum initiatic. Pentru oricine vrea sa-l cunoasca, sa-l locuiasca pe Popescu, acest drum este obligatoriu. Ceilalti l-au strabatut impreuna cu el, purtati de el… De Popescu. Si i-au stapinit insomniile, i-au adormit diminetile, i-au sters geamurile scurse de lacrimi, au fost partasi ai gindului, ai jocului, ai timpului. Unii poate l-au intrebat incotro se indrepta asa hurducanos si incercanat, ca un slujitor orinduit sa stapineasca. Nu a mai raspuns. Si-a infipt cele doua lumi mari albastre in ceata noptii si a tacut. Important nu era drumul, ci asteptarea. Asteptarea dintre statii. Pentru mine a fost altfel. De acolo, din coada vietii lui, i-am privit pe toti in ochi, le-am memorat gesturile, vorbele, emotiile, pentru ca atunci cind vorbesti despre cineva incepi incet-incet sa semeni cu el. Si eu vroiam sa-l recunosc in gesturile lor. M-am urcat in tramvai stiind ca toate locurile sint ocupate, dar mie nu-mi […]