Umanistul intr-o sectiune urmuziana

Poate va fi parut curios faptul ca un umanist erudit, cu formatie filozofica si teologica, vocatie hermeneutica si deschidere comparatista precum Nicolae Balota a fost cel care a scris prima monografie despre Urmuz. Aparuta in anii destinderii poststaliniste, intr-un moment in care avangarda interbelica – de mult domesticita – era recuperata cu frenezie, iar voga europeana a neoavangardelor si a literaturii „absurdului“ impulsiona nevoia interna de sincronizare europeana, cartea in speta venea sa dubleze prima reeditare postbelica a Paginilor bizare, opusculul urmuzian alcatuit si adaugit – dupa patruzeci de ani! – de catre acelasi neobosit Sasa Pana. Nevoia de (re)legitimare internationala venea, apoi, pe fundalul recuperarii selective a lui Eugen Ionescu/ Eugéne Ionesco si a nevoii de relegitimare moderna. Critica romaneasca de dupa 1965 a vazut in Urmuz, pe urmele emulilor interbelici ai acestuia, un precursor absolut al literaturii tuturor avangardelor, adevarat mit autohton in materie. Dupa unii, chiar un precursor mondial… Pe de alta parte, exilul il introdusese deja in circuitul extern, contribuind semnificativ la prefigurarea unui neasteptat destin postum „national si universal“… Una peste alta, momentul 1970 in receptarea romaneasca a scriitorului a fost decisiv, comparabil intrucitva cu centenarul sau din 1983. Cu precizarea ca „recuperarea umanista“ din […]