În umbra lui Tristan Tzara: Greta Knutson, soţia suedeză

Tot ceea ce ţine de Suedia mă interesează, mă preocupă, mă pasionează de multă vreme, de mai înainte ca dumneata, cititorule, să fi apărut pe lume (cu rare excepţii).

Motivele, unele serioase, altele mai frivole, rămîn pentru altă dată.

De aceea, cînd istoricul literar Geo Şerban mi-a sugerat, cunoscînd activitatea mea de traducător din limba suedeză, să fac ceva cercetări despre Greta Knutson, soţia lui Tristan Tzara (născut în 1896, la Moineşti, mort în 1963, la Paris), cofondatorul curentului Dada, curiozitatea mea s-a trezit de îndată.

Trebuie să mărturisesc deopotrivă că eram destul de nedumerit şi supărat pe mine însumi. Cum se făcea că nu auzisem sau că nu reţinusem acest nume (al ei), care ar fi trebuit să-mi evoce curente artistice importante, cunoscute în lumea întreagă?!

Mai întîi, am descoperit, rapid, numeroase, dar fragmentare informaţii despre personalitatea captivantă (în franceză „attachante“, care te leagă) a acestei artiste. O afirm (prea repede?) mai ales din cauza fotografiei din 1925, care o arată împreună cu Tristan Tzara, cu o privire deschisă, cu o ţinută destinsă, plăcută, naturală, a unei femei – de ce să ne fie frică de cuvinte? – atrăgătoare, poate chiar frumoase. M-a mişcat mai puţin fotografia „artistică“ a lui Man Ray, din 1935, parcă prea studiată, prea „pozată“.

Stimulat de primele descoperiri agreabile, dar în continuare intrigat, iritat de propria mea ignoranţă, am purces la o mică anchetă de notorietate a Gretei Knutson în Suedia. Am chestionat o scriitoare, un profesor emerit de facultate, o profesoară de franceză, o muziciană, persoană de vastă cultură. Unul singur parcă auzise vag de ea, dar nu ştia deloc în ce categorie s-o plaseze. Pe scurt, era clar că nu eram singurul neştiutor. Uuuuuffff! Mi s-a luat, provizoriu, o piatră de pe inimă.

Cu conştiinţa oarecum împăcată, dar dornică de o cunoaştere mai aprofundată, am continuat cercetările, înlesnite enorm de facilitatea de acces la informaţii. În acelaşi timp, eşti copleşit de o avalanşă de note, referinţe – interesante, pasionante, uneori anecdotice.

Astfel, într-un registru mai lejer, aflăm, de exemplu, că la Paris există o stradă Tristan Tzara, ba chiar şi un centru sportiv care-i poartă numele şi care, în plus, se numeşte Evangile (Evanghelie)! Amuzantă, nu-i aşa, asocierea!

În jurul cuplului

Dar să revenim la soţia lui Tzara, eroina noastră. Pot să mărturisesc fără sfială: Greta Knutson-Tzara mi-a devenit dragă la mai bine de 30 de ani de la decesul ei. În jurul cuplului Tzara-Knutson roiau celebrităţi cu duiumul, crema picturii, a poeziei, a artei în general. Mai toţi solid instalaţi ulterior în panteonul culturii. Lista e lungă, impresionantă: Picasso, Giacometti, Tanguy, Max Ernst, André Breton, Aragon, Dali, Joan Miró, Paul Éluard, Man Ray, Soupault şi mulţi alţii, de calibru apropiat.

Casa falnică din Montmartre a perechii Tzara-Knutson, concepută de faimosul arhitect austriac Adolf Loos, plătită din moştenirea suedeză, amenajată de Tzara ca un ospitalier muzeu al măştilor africane şi de pe alte meleaguri exotice, devenise un loc de întîlnire predilect al artiştilor, un fel de cartier general al dadaiştilor şi suprarealiştilor. Casa (clasată acum monument istoric) fusese gîndită de Loos ca un spaţiu deschis, cu cît mai puţine uşi. Greta a suferit de la început de lipsa de intimitate. Un timp s-a mulţumit ca atelierul ei să fie separat de sufragerie numai de o perdea, dar cînd, după multe dispute aprige, s-a hotărît să treacă la un adevărat perete despărţitor, Tristan, furios, a dispărut din cuibul proaspetelor turturele o săptămînă întreagă, fără să dea vreo explicaţie…

Din motive băneşti, cele trei niveluri de jos ale casei au fost închiriate, perechea Tzara rezervîndu-şi cele două etaje de sus, de unde aveau o privelişte asupra Parisului.

Relaţia complicată cu părinţii

Dar să procedăm mai organizat, s-o luăm de la bun început, mai cu metodă.

Greta s-a născut în 1899, într-o familie recent înstărită, la Djursholm, o suburbie şic a Stockholmului. Bunicul ei avusese inspiraţia de a cumpăra nişte terenuri mlăştinoase, pe malul apei, unde se află acum Gara Centrală din capitala Suediei. Vînzarea terenurilor i-a adus o sumă considerabilă, care a oferit familiei posibilitatea să se instaleze, să studieze, să voiajeze. Tată Gretei a studiat vioara, dar a rămas un artist refulat, nerealizat. A lucrat în domeniul comercial, mai ales în Germania. Un om generos, care a donat mulţi bani prestigiosului spital Karolinska Institutet de lîngă Stockholm, dar a păstrat ceva şi pentru Greta.

Relaţia ei cu părinţii a fost complicată. Tatăl era sever, dominator, dar aprecia cînd ea îl provoca pe plan intelectual. Tot el a îndepărtat-o de studiul universitar al limbilor care o pasionau şi a orientat-o spre arta plastică, pentru care avea un talent vădit. Mama era o liberală de stînga şi o ferventă, timpurie militantă feministă.

Liceul l-a terminat ca premianta clasei. După un an (1918-1919) la Academia de Arte a lui Carl Wilhelmson şi, un alt an (1919-1920) la Şcoala Regală de Arte, amîndouă situate la Stockholm, amîndouă destul de prăfuite, la fel ca mulţi alţi artişti suedezi, a luat calea Parisului. După 1920, este eleva lui André Lhote (1921-1922). Printr-o familie mondenă de pictori suedezi, Thora (baroneasă) şi Nils (von) Dardel, face cunoştintă cu Tristan Tzara, la o piesă de teatru a acestuia, Batistă de nori  (Mouchoir de Nuages), jucată la sala „La Cigale“. S-au plăcut de îndată, a fost un „coup de foudre“, relatează Thora Dardel în Am plecat la Paris, carte publicată la Stockholm, în 1941.

O mică paranteză: Nils Dardel, dandy cu mare succes la dame, la bărbaţi [sic!], la public, beneficiază în Suedia de o aură pe care Greta Knutson ar merita-o în aproape egală măsură.

După căsătorie şi maternitate

Greta şi Tristan se căsătoresc în august 1925. Doi ani mai tîrziu, se naşte fiul lor, Christophe, viitor fizician, cercetător al atomului, şi matematician. Christophe va fi căsătorit, cîţiva ani, cu o foarte cunoscută jurnalistă, Claude Sarraute, fiica scriitoarei Nathalie Sarraute, şi vor avea un fiu, Martin Tzara, jurnalist sportiv. Ne învîrtim, deci, în continuare, în lumea bună, intelectuală a Parisului, în cartierele elegante.

Maternitatea Gretei a fost dificilă, complicată din cauza unei septicemii. Tristan şi-a informat părinţii, în România, despre naşterea unui copil frumos, inteligent, dar plăpînd. Greta a trecut foarte aproape de moarte. Operaţii succesive la spitalul din Neuilly au fost necesare ca să se vindece, cu greu, în cele din urmă.

Căsătoria cu Tzara a introdus-o în pe Greta în cercul dadaiştilor şi al suprarealiştilor, care au influenţat-o într-o oarecare măsură, fără ca ea să-şi piardă personalitatea, originalitatea şi simţul critic în ceea ce-i privea. Părerea ei este consemnată în rîndurile uşor ironice: „Nu-i nevoie să scriu mult de­spre ei: s-a scris mai degrabă prea mult decît prea puţin despre acest grup“. Se poate afirma că a păstrat o distanţă faţă de atitudinea lor „antiintelectuală“, faţă de preferinţa lor pentru subconştient. Ea a urmat mai curînd calea tradiţională a pictorului care îşi analizează subiectul, nelăsîndu-se condusă de o forţă ocultă, la modă, sau de un impuls superior, exterior, inconştient, cum ar fi cel al modernistei, abstractei Hilma af Klimt, în a doua parte a vieţii ei, de asemenea suedeză, precursoarea ei, dezvăluită publicului larg abia la 40 de ani după moarte.

În anturajul dadaiştilor şi al suprarealiştilor, femeile tinere aveau menirea de a fi odalisce, muze inspiratoare de senzaţii erotice, mai degrabă decît de a fi respectate sau admirate pentru talentul sau cultura lor. Greta a suferit din cauza atitudinii lor codescendente. Bucătăreasa lor, Félice, nu mai prididea de atîţia musafiri dornici de mîncare bună şi gratuită. Dar nici măcar acest tratament de favoare nu-i convingea să se intereseze de pictura Gretei. Nu-i venea uşor să le arate tablourile. Banii nu ajungeau. Greta era nevoită, în pofida ruşinii, să le ceară ajutor financiar părinţilor. Mama ei nu-l înghiţea, din principiu, pe ginere, din cauza originii etnice.

Cer iertare pentru o altă digresiune, dar una nobilă, de data asta: pictura suedeză din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din tot secolul al XX-lea aparţine desfătărilor artistice pe care un vizitator al superbelor conace Thielska Galleriet şi Prins Eugen Waldemars Udde, devenite muzee, situate pe peninsula Djurgarden, făcînd parte dintr-un imens parc cu coline, lîngă Stockholm, într-un decor minunat, în orice sezon, le descoperă cu uimire şi încîntare.

Un alt cadru, şi el sublim, care oferă o vastă, extraordinară colecţie de portrete de personalităţi suedeze, este castelul Gripsholm, situat la vreo 80 de kilometri de Capitală, versiune de basm, cu turnuri rotunde, majestuoase, păzite de tunuri cu denumiri poetice, obiecte de artă cu incrustaţii, aflat pe o insulă înconjurată de lebede. Mă opresc aici cu entuziasmul ca să nu se creadă că sînt angajatul vreunui birou de turism.

Cadavre exquis şi inhibarea Gretei

Să revenim la Greta Knutson. La începutul convieţuirii cu Tzara, şi chiar la cîţiva ani după, colaborarea dintre cei doi soţi, asociaţi cu André Breton, Valentine Hugo şi cu alţi suprarealişti, a condus la crearea mai multor opere colective din ciclul Cadavre exquis, care au făcut vîlvă şi peste Ocean şi pe care le putem găsi, în parte, la Moma din New York sau la Centre Pompidou.

Proximitatea cu Tzara şi cu numeroşi artişti contribuie într-o oarecare măsură la inhibarea Gretei ca artistă, mai mult prin omniprezenţa lor scînteietoare, dar extenuantă, prin agitaţia permanentă, prin contestaţia a tot ceea ce este admis, acceptat. Probabil că nu e factorul determinant în despărţirea ei de Tzara, prin anii 1936-1937. Divorţul lor e pronunţat abia în octombrie 1942. O idilă, un flirt, o scurtă poveste discretă, puţin cunoscută, are loc între Greta şi Pablo Neruda. Nu trebuie s-o judecăm sever. Tzara nu era uşă de biserică, i-o luase înainte cu frivolităţile, cu lipsa de atenţie. Amîndoi erau hipersensibili, cu nervii la pămînt. O prietenă, pictoriţa de origine poloneză Alice Halicka, soţia lui Louis Marcoussis, pictor francez, povesteşte că o vacanţă cu ei în Tunisia, în 1933, semăna cu o dramă a căsniciei a lui Strindberg sau Ibsen. Mai tîrziu, Greta şi poetul René Char au trăit o adevărată pasiune, care, în ciuda diferenţei de vîrstă în defavoarea ei, a durat în anii premergători şi în cei ai ocupaţiei. O înflăcărată scrisoare de dragoste a lui René Char adresată Gretei a fost vîndută cu peste 6.000 de dolari de casa de licitaţie Christies.

Altminteri, în perioada interbelică, Greta participă des, intens, la multe expoziţii colective şi personale, atît în Franţa, cît şi în Suedia. Şirul de manifestări este prea lung pentru o enumerare exhaustivă. Numai cîteva, mai importante:

1926: salonul „Optimisterna“ (Optimiştii), la Liljevalch, la Stockholm;

1927: expoziţie personală la galeria Leopold Zborowski, Paris (protectorul lui Modigliani). Galeria expunea, între altele, pînzele lui Derain, Chagall, Utrillo, Cézanne, Renoir;

1928: expoziţie la Göteborg, din nou cu „Optimisterna“;

1929: Paris, Salon des Surindépendants.

Biografia ei conţine două pagini pline de expoziţii ce au avut loc în Franţa, în Suedia, în Norvegia, Danemarca, Italia; deci renunţăm la globalitate.

După război, reia participările cu ceva mai puţină energie şi frecvenţă, dar cu hărnicie şi bucuria de a stabili contacte.

O menţiune specială pentru retrospectiva de la Institutul Cultural Suedez, din vechiul cartier Marais din Paris, în 1980, şi mai ales pentru cea de la prestigioasa instituţie Thielska Galleriet din Stockholm, din 1981, care a scos-o din cvasianonimatul în care se afla în Suedia. Aceasta din urmă i-a dat ocazia unui interviu la radio, pe programul P1, cel mai ascultat. A avut, de asemenea, parte de un articol elogios, aproape ditirambic, în cotidianul Dagens Nyheter (Noutăţile zilei) din capitala Suediei, din 21 iunie 1981. Punctul culminant în cariera ei de pictoriţă, la 82 de ani.

În paranteză, aştern pe hîrtie, aproape ca încheiere, cîteva nume de pictori suedezi. Cînd veţi avea timp, căutaţi-i, e atît de uşor să-i găsiţi pe internet. Ar fi păcat să vă lipsiţi de plăcerea de a-i contempla. Delectarea este asigurată de talentul, de geniul lor. Vă dau voie să mă contraziceţi, să mă combateţi dacă nu sînteţi de acord cu părerea mea, dar cred că riscul e minim. Citez în dezordine: Anders Zorn, Carl Larsson Ivar Arosenius, Isaac Grünewald, Eric Hallström, Gösta Adrian-Nilsson (GAN), Einar Jolin.

Cu cît încerci să te documentezi mai mult în legătură cu Greta Knutson – dar cuvîntul mi se pare, totuşi, prea rece, prefer să spun: ce a simţit, cum a trăit evenimentele (ceea ce nu reiese de obicei) –, cu atît eşti mai impresionat de numele celor cu care desenele sau picturile ei se învecinează. Numai un exemplu: între aceleaşi coperţi, într-un tiraj limitat, o carte dedicată lui René Char în 1964, Le Demi-Jour, Greta figurează cu lucrările sale alături de Picasso, Joan Miro, Victor Brauner, Braque, Alberto Giacometti. Această proximitate spune multe despre recunoaşterea ei ca artistă de către confraţi consacraţi.

În timpul ocupaţiei Franţei de către forţele germane, a locuit la Aix-en-Provence, unde a luat parte în mod activ, concret, eficace la mişcarea de Rezistenţă, alături de iubitul ei, René Char. Cu riscul propriei libertăţi, i-a ajutat în acei ani funeşti pe cei căutaţi de nemţi să se refugieze în Spania, folosind paşapoarte fasificate. Unii fugari au fost adăpostiţi la ea în casă. Era şefa biroului acestei activităţi clandestine! Ironia sorţii a făcut că apartamentul în care se desăvîrşea contrafacerea şi ocrotirea pribegilor să se afle chiar în clădirea Gestapoului, care nu bănuia că artişti subversivi operau sub acelaşi acoperiş. A fost, pentru scurt timp, arestată de Gestapo, dar paşaportul suedez al ţării neutre care furniza oţel Germaniei, a ajutat-o să scape.

În 1946, i s-a furat în metroul parizian (da, şi pe vremea aceea se întîmpla) o servietă care conţinea manuscrisele ei de poezie şi proză, nepublicate, pierdute astfel definitiv.

Poetă şi critic de artă

După război a colaborat, sub pseudonimul Christine Carennac, prin anii ’50, în calitate de critic de artă, la revista literară Empedocle, alături de Camus şi René Char.

Între 1951 şi 1968, şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului în pitorescul sat-orăşel medieval Gordes, aşezat în terase pe o colină din Vaucluse, adoptat de artişti în căutare de frumos şi de inspiraţie. Apoi s-a stabilit în Pirinei.

Poeziile scrise în franceză şi în suedeză, sensibile, frumoase, cu tonalitate melancolică, proza ei scurtă, critica ei de artă, o creaţie destul de variată a fost dispersată, presărată de-a lungul anilor în diverse reviste suprarealiste în Franţa, în Le Surréalisme au service de la Révolution, la Orbes, alături de Hans Arp, Picabia, Blaise Cendrars, şi în Suedia, în revistele, de asemenea acum defuncte, Spektrum şi Konstrevy.

Împreună cu Gunnar Ekelöf, un cunoscut poet suedez, a tradus în suedeză suprarealişti francezi (Breton, Eluard, Tzara), publicaţi prin anii ’30 în sus-numita Spektrum din Stockholm, a răzvrătitei Karin Boye. Cel puţin doi viitori laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură, Harry Martinsson şi Eyvind Johnson, au colaborat la această revistă.

Ea însăşi şi-a tradus în germană lirica scrisă în 1927. A apărut la Berlin (şi nu la Paris, „pentru că la Paris e zadarnic să speri a fi remarcat“, afirmă Greta), sub titlul Bestien (bestii, monştri, fiare sălbatice), la Editura Medusa Verlag, în 1980.

Mai mulţi intelectuali suedezi s-au lansat în studii postume despre discreta, modesta, liniştita, fosta doamnă Tzara. Aşa mi-o închipui eu. Altfel, s-ar fi vorbit de mult despre ea ca despre o mare artistă.

Matilda Sjöblom, în disertaţia Greta Knutson şi suprarealismul, din 2014, analizează mai ales ultimii 20 de ani ai pictoriţei. Ea devenise, după moartea unor prieteni dragi, mai sumbră ca tematică, oniristă, cu o paletă mai întunecată coloristic. Docto­randa se concentrază pe trei lucrări reprezentative ale acestei perioade, Surpriza, Incendiul din casă şi Scrisoarea furată, care îi servesc drept suport în elaborarea tezei despre transformarea profundă a temelor şi a modului de abordare din pictura dinspre sfîrşitul vieţii Gretei.

Hans Holst a publicat la Ystad, pitoresc oraş medieval de coasta de sud a Suediei, în 2001, sub titlul Acum ard munţii: Greta Knutson şi modernismul parizian, la Editura Holtres, o carte de peste 100 de pagini.

Arne Jonzon, fost preşedinte al Asociaţiei Artiştilor din Sundsvall, a editat în cadrul Universităţii din Umeå, amîndouă oraşe la nord de Stockholm (deci serioase, nu te joci cu gerurile!), lucrarea Greta Knutson 1899-1983. Artistă şi intelectuală.

O notiţă din Literatura Poetelor Nordice, iscălită de Anne Brügge, semnalează că artista a avut doi (!) copii şi că s-a sinucis (!) la Paris.

Un articol de pe web-site-ul Poetry with Blues, intitulat „Greta şi Tristan în Montmartre“, menţionează că primul ei soţ a fost Tristan Tzara, poetul de avangardă. Cine va fi fost al doilea soţ rămîne neelucidat.

Posteritatea

Institutul Cultural Român din Stockholm a omagiat-o în octombrie 2007 cu spectacolul Madame Tzara, la care au participat criticul de artă Cecilia Sjöholm, poetul Lasse Söderberg, care tradusese în suedeză volumul Lunaires, în 2006, actorul Christian Felix şi editorul Jonas Ellerström, iubitor şi propagator al culturii româneşti în Suedia.

Volumul Lunaires (Poeme lunare) a apărut postum, în 1985, în colecţia „Âge d’or“, la Flammarion, la Paris.

A apărut, la Boston, o carte extrem de documentată, captivantă, TaTaDada The Real Life and Celestial Adventures of Tristan Tzara, scrisă de Marius Hentea, care actualmente cred că predă un curs de literatură fie la Göteborg, în Suedia, fie la Gand, în Belgia. În orice caz, cele două universităţi îl revendică. O mină de aur încă insuficient exploatată, descoperită de puţin timp.

Se mai poate adăuga, dacă nu vrem să ne despărţim aşa de repede, că Greta îi citise pe romanticii germani Novalis şi Jean Paul, că nu-i înghiţea pe „marxiştii de cafenea“, că nu-i plăcuse fervoarea stalinistă a numeroşi artişti francezi, că s-a interesat de filozofia fenomenologică a lui Edmund Husserl şi Martin Heidegger, că a desenat cartoane pentru tapiseriile de la Aubusson, că la 70 de ani trecuţi a început să studieze pictorii venţieni şi tehnica lor.

Cîteva cuvinte despre pictura Gretei Knutson-Tzara, fără nici o pretenţie de analiză. Aveţi lesne prilejul să descoperiţi pictura artistei suedeze stînd comod în fotoliu, să-i priviţi tablourile, pe cele expuse sau vîndute, de exemplu, pe cele de la casa de licitaţie Bukowski din Stockholm sau de la Artnet. Vă veţi face astfel propria idee, fără să fiţi influenţaţi de o glosă savantă, împănată de termeni esoterici. Greta Knutson-Tzara este o artistă autentică, originală, care a fost influenţată de curente, dar şi-a urmat propria cale, fără efecte artificioase, fară tapaj, fără coterii. Pînzele ei de dinainte de anii ’60-’70 au un stil diafan, străveziu, vaporos, o linie fină, elegantă, culori atrăgătoare, conţin multă natură moartă, compoziţii, portrete. Tablourile ei se află la National Museum (închis încă vreo doi ani de acum înainte pentru renovare), la Moderna Museet din Stockholm, la Muzeul de Artă din Göteborg, în Franţa la Tours, la Pompidou şi în colecţii particulare.

Aceste rînduri nu au nicidecum pretenţia de a fi exhaustive, nici măcar de a fi dezvăluit personalitatea complexă a artistei. Dacă v-au trezit curiozitatea, atunci şi-au atins scopul. Greta Knutson-Tzara este o artistă care merită pe deplin să fie cunoscută de iubitorii de artă din România.