Poate fi văzut pe YouTube un interviu luat lui David Foster Wallace de o televiziune germană, lung cam de o oră și jumătate, din care mai bine de trei sferturi îl ocupă ezitările celui intervievat, tăcerile, meditația lui de dinaintea fiecărui răspuns, alegerea cuvîntului potrivit, alegere tragică, pentru că nu se dovedește niciodată optimă. Se oprește de multe ori pentru a‑și întreba intervievatoarea: „Does this make any sense to you?“. Se oprește în mijlocul frazei, dă senzația că va pune capăt unei experiențe chinuitoare, pentru ca apoi, cu un chip străfulgerat de o revelație, să citeze din Wittgenstein. Apoi revine și-și cere iertare, pentru a adăuga că de fiecare dată cînd deschide gura se vede pe sine bătîndu-și joc de ceea ce tocmai a spus. Și atunci îți dai seama că interogația aceea („Does this make any sense?“) e mult mai serioasă decît pare, realizezi că ai de-a face cu un om chinuit atît de lipsa unui sens, amuzat de spectacolul care-l înconjoară, dar și rănit de tot ceea ce vede. Marea dramă a lui David Foster Wallace a fost (și este, aș spune, într-o încercare de a privi cumva într-un prezent continuu destinul lui) inadecvarea atît la spațiul, cît la în timpul în care a trăit. Și nu, nu mă refer aici la inadecvarea geniului romantic, ci la amănuntul că acest paradox întrupat de el s-a hrănit din faptul că era un reacționar (în cea mai pură tradiție schițată de Compagnon) născut în plin apus al postmodernismului. Lucrul acesta reiese cel mai clar din eseul care are ca pretext cele cinci volume ale unui extraordinar scholar american, dedicate lui Dostoievski (între timp Dostoievski-ul lui Joseph Frank a fost adunat într-un singur volum gigantic, de 2.500 de pagini), unde Wallace deplînge, stîrnit de întoarcerea la Marele Roman Rusesc, incapacitatea scriitorului american contemporan de a aborda teme mari. Lucru destul de riscant, am spune (iar David Foster Wallace știa asta foarte bine), pentru că, odată ce spui despre proza lui Dostoievski că-și găsește valoarea tocmai în faptul că este una „ideologică“ și că literatura americană a prezentului (eseul lui David Foster Wallace a apărut în 1996, în The Village Voice, cîștigătorul National Book Award din anul precedent fiind Teatrul lui Sabbath al lui Philip Roth) îi pare săracă tocmai pentru că se ferește de „ideologie“ ca de naiba, ei bine, afirmația asta nu te plasează într-o poziție prea „populară“.
De altfel, autorul postmodernelor The Infinite Jest, Oblivion sau Mătura sistemului nu se ferește să abordeze o poziție moral-retrogradă nici atunci cînd, trimis de revista culinară Gourmet, face un reportaj de la cel mai mare Festival al Homarului din lume, unde transformă ceea ce părea (și ar fi trebuit să fie) un articol ușurel, de vară (așa cum homarul e o mîncare de vară), într-o interogație care-ți trimite fiori de-a lungul șirei spinării: „Iată cum ajungem la o întrebare absolut inevitabilă cînd te afli lîngă cel mai mare fierbător de homari din lume, dar probabilă și în bucătării de oriunde din SUA: e în regulă să fierbi de vie o ființă sensibilă, exclusiv pentru plăcerea gustativă? Și cîteva corolare: Este întrebarea anterioară enervant de corectă politic sau sentimentală? Ce înseamnă, pînă la urmă, «în regulă» în acest context? Și e totul doar o chestiune de alegeri personale?“.
Și abia atunci, pe la jumătatea volumului de eseuri, îți dai seama că întrebarea din titlu e o primă perdea de fum și că adevărata interogație care-l macină pe David Foster Wallace este, mai întîi, „Care-i treaba cu americanul?“ și, extrapolînd, „Care-i treaba cu omul?“. Și, odată ce ai descoperit această întrebare care sapă în subsolul eseurilor, îți vei de seama de unde vine și obsesia autorului pentru Dostoievski și pentru lupta maniacală a scriitorului rus de a înțelege ce înseamnă să fii o ființă umană. Revenind la literatură, devine și mai clar de ce Wallace se întreabă retoric și cu amărăciune: „Dar după terminarea cărților lui Frank, cred că orice scriitor/cititor american serios va simți nevoia să se gîndească profund la ce anume face ca mulți dintre romancierii din spațiul și timpul nostru să pară atît de ușori și superficiali tematic, atît de sărăciți moral, comparative cu Gogol sau Dostoievski (sau chiar și cu scriitori mai puțin importanți ca Lermontov și Turgheniev). Biografia scrisă de Frank ne îndeamnă să ne întrebăm de ce părem să cerem de la arta noastră o distanță ironică față de convingerile profunde sau întrebările disperate, astfel încît scriitorii contemporani trebuie fie să glumească pe seama lor, fie să încerce să le insereze ascunse sub anumite trucuri formale precum citarea intertextuală sau juxtapunerea distonantă, plasînd lucrurile cu adevărat urgente în interiorul asteriscurilor ca parte a unei înflorituri de insolitare polivalente sau ceva de genul ăsta“. Iar interogația lui devine una tragică atunci cînd îți dai seama că orice reproș are de făcut literaturii contemporane, și l-a adresat mai întîi sieși, că amărăciunea care transpiră prin toți porii acestei cărți vine dintr-o luptă interioară care se soldează mereu cu o înfrîngere. E o distanță enormă și tragică între ceea ce admiră Wallace și proza lui. Iar el știa foarte bine asta.
Iar lucrul respectiv devine și mai evident cînd vezi cum, chiar într-un reportaj iconic, cum a devenit cel despre gala premiilor industriei porno, unde la suprafața unui text absolut răvășitor răbufnește o amărăciune greu de descris, Wallace nu poate face altceva decît să utilizeze armele unor scriitori pe care-i condamnă, cum ar fi Norman Mailer: oricît de radicală ar fi diatriba lui împotriva Marilor Bărbați Narcisiști, eseurile acestea nu ar fi posibile fără experiența lecturii unor cărți precum Armatele nopții. Ceea ce-i separă, însă, este o nostalgie după sensurile pierdute, după o umanitate pe care simte că a ratat-o la mustață, dar și o vulnerabilitate profund umană care le lipsește unor Mailer, Updike sau Roth.
Lumea pe care o descrie David Foster Wallace este una postapocaliptică: interesul lui pentru subculturi, pentru secte profesionale este interesul pentru niște oameni care-și caută sensul într-o micro-lume care în mod miraculos a supraviețuit dezastrului. Este cazul actorilor și regizorilor de filme porno, care, parazitînd credința că succesul scuză orice, mimează atît în fața, cît și în spatele camerelor, este cazul sportivilor de performanță (ultimii eroi ai lumii noastre, prin chiar tragismul inutilității lor, pare să creadă David Foster Wallace, afirmație care i-a fost preluată din context și acum e folosită de toate filmele motivaționale pentru culturiști et alii), e cazul echipelor de campanie care-și pun speranțele într-un underdog (eseul-reportaj despre campania lui John McCain este, cred, nucleul dur al acestui volum, prin sinceritatea cu care David Foster Wallace admiră sinceritatea republicanului, chiar și atunci cînd susține enormități ultraconservatoare)…
David Foster Wallace și-a pus la grea încercare editorii (mă refer aici la cei de revistă, toate reportajele și eseurile fiind publicate inițial în Rolling Stone, New York Observer, Harper’s Bazaar, Gourmet), dat fiind că în subsolul textului principal curge un imens al doilea text, pe care ți-e foarte ușor să-l iei ca secundar, lămuritor, apendice al primului, pînă cînd îți dai seama că principalul scop al lui este acela de a crea o perdea de fum, este o cale de scăpare din calea grozăviei pe care o clădește textul primar. Dacă vreți, subsolul eseurilor lui David Foster Wallace are un rol terapeutic, atît pentru autorul lui, cît și pentru cititor: pare că Wallace vrea să scape de ceea ce vede și descrie sus, coborînd în subteranele propriului text. E o gaură de iepure care nu duce însă nicăieri, ci adîncește problema: dacă lucrurile ar fi stat altfel, David Foster Wallace încă ar fi scris acum.