Un bipartidism (încă) imperfect

Se îndreptă România spre bipartidism? În trei judeţe, Suceava, Botoşani şi Brăila, doar două partide au acces în Consiliile Judeţene. E oare semnul debutului unui ciclu bipartidist în România? Deja bipolarizat, încă de la alegerile locale din februarie 1992, sistemul de partide românesc a gravitat în toată această perioadă în jurul aceluiaşi partid dominant: PSD (oricare ar fi fost denumirile sub care a evoluat această formaţiune politică: FDSN, PDSR, PSD). În raport cu acest partid dominant, partidele de opoziţie, în măsura în care intenţionau să cîştige alegerile, erau obligate să se coalizeze într-o organizaţie-umbrelă. Pentru a fructifica votul de protest şi pe cel util, partidele mici şi mijlocii s-au coalizat, aşa apărînd CDR în 1991 sau Alianţa DA în 2003. Dar aşa se întîmplase şi în 1926, cînd modificările la legea electorală au forţat Partidul Naţional să fuzioneze cu Partidul Ţărănesc. Chiar şi atunci cînd poziţia PSD era fragilă (1997, 2005, 2010), partidul a reuşit să reziste tentativelor de destabilizare, mai ales că formaţiunile care-l concurau nu au rezistat experienţei guvernării în perioade de criză economică şi agitaţie socială (PNŢ în 1998-2000, apoi PDL în 2010-2012).

Aşa se face că, deşi a pierdut alegerile sau guvernarea (1996, 2004, 2009, 2015), PSD a rămas partidul dominant. Şi dacă, precum la alegerile parlamentare din 2008, PDL ajungea aproape la egalitate cu PSD, situaţia, rezultat al unui artificiu, nu a dus la apariţia unui sistem bipartidist. Dar nici PSD (un partid mai degrabă pragmatic-hegemonic, şi nu ideologic- hegemonic, după tipologia lui Giovanni Sartori) nu putut supravieţui perioadei prezidenţialismului exacerbat dintre 2004-2014 fără să recurgă la strategia construirii unei organizaţii-umbrelă. Aşa a şi apărut, după mişcarea centrifugă a dizidenţei prezidenţialiste, UNPR, şi alianţa politică cu PNL, USL. Iar succesul electoral al USL (50% din voturi şi 60% dintre mandate la alegerile locale din iunie 2012, apoi 60% din voturi şi 70% din mandate la alegerile parlamentare din decembrie, în acelaşi an) va favoriza recuperarea rapidă de către PSD a poziţiei de partid predominant, potenţată de preluarea guvernării şi de deţinerea postului de premier încă din mai 2012, facilitată de o moţiune de cenzură reuşită, cu doar o lună înaintea alegerilor locale. În acelaşi timp, rezultatul alegerilor locale din 2012, dar mai ales al celor parlamentare, au dus la căderea dramatică a PDL, a cărui unică şansă de supravieţuire pe prima scenă politică devenea fuziunea cu un alt partid.

În condiţiile în care relaţiile din interiorul USL se degradau, apropierea alegerilor prezidenţiale din 2014 a facilitat cristalizarea unei mai vechi opţiuni pentru bipartidism. Dar dacă alegerile prezidenţiale, prin existenţa celui de-al doilea tur, facilitează bipolarizarea, alegerile locale din iunie 2016 dau bipartidismului o bază locală, măsurabilă statistic. După alegerile locale din iunie 2016, PSD nu se mai află în postura unui partid dominant (pentru Giovanni Sartori, partidul dominant este un partid care, funcţionînd într-un sistem competitiv de partide, reuşeşte sistematic să obţină un avans considerabil, între 10% şi 20%, faţă de următoarele partide), ci doar de cel mai mare partid, flancat de PNL, care încearcă să se înrădăcineze local.

Sigur, ar fi prematur să tragem concluzii definitive după alegeri intermediare, cum sînt cele locale, cu o prezenţă redusă la vot. Pe de altă parte, din 2008 încoace, participarea la alegerile parlamentare a fost chiar mai scăzută decît la alegerile locale (39% în 2008, 41% în 2012), ceea ce ar crea condiţiile reproducerii rezultatelor de la alegerile locale la cele parlamentare.

Prezenţa scăzută la vot din iunie 2016 nu este deloc o excepţie: din februarie 1992 încoace, de la primele alegeri locale de după Revoluţie, tendinţa a fost în general descrescătoare. În 1992, prezenţa – referinţa va fi în continuare la primul tur de scrutin, pentru a putea compara cu alegerile din 2016 – a fost de 65% (cu 20% mai mică decît pe 20 mai 1990, la primele alegeri generale), în iunie 1996 cobora deja la 56,47%, iar în 2000 ajungea la 50.85%. La alegerile din 2004 prezenţa la vot va cunoaşte o creştere, la 54,23%, pentru ca apoi în 2008 să recadă la 49,38%, să crească din nou la în 2012 la 56,39% şi să recadă, în iunie 2016, la 48,43%. Dar cazurile din 2004 şi 2012 pot fi explicate prin politizarea alegerilor locale, în 2004 prin apariţia alianţei DA, iar în 2012 prin starea de spirit antiprezidenţială, potenţată de campania unui USL aflat în plină formă electorală. Cele două cazuri par a fi mai degrabă excepţiile care confirma regula: la alegerile intermediare interesul publicului este scăzut şi nu poate fi crescut decît prin creşterea caracterului conflictual al competiţiei.

Alegerile intermediare, cum sînt cele locale, tocmai datorită participării electorale reduse, oferă posibilitatea manifestării votului strategic care avantajează partidele cu o reţea puternică la nivel local, dar şi reţelele grupărilor antisistem. Aşa s-ar putea explica scorul obţinut de USB în Bucureşti, dat şi rezultatele previzibile ale PSD şi PNL din ţară. Iar cazul USB este mai degrabă o excepţie: un partid local care fructifică incapacitatea liberalilor de a-şi desemna un candidat la Bucureşti. Şi cum politica are orare de vid, golul creat de indecizia PNL a fost lesne ocupat de PSD, care a realizat astfel o victorie categorică la Bucureşti.

Pe de altă parte, scăderea participării la vot la alegerile locale nu trebuie, în nici un caz, să fie absolutizată, mai ales că opinia publică românească a devenit conştientă, după referendumul din 2012 pentru demiterea preşedintelui, că populaţia electorală formală (înregistrată) este diferită de populaţia electorală efectivă (cea existentă în ţară la data alegerilor). Iar la alegerile locale, unde nu există vot prin corespondenţă sau vot la reprezentanţele diplomatice, milioanele de români aflaţi în afara graniţelor nu pot să se manifeste electoral. Dacă ţinem cont de această realitate, putem considera că prezenţa la vot în 2016 nu a fost chiar atît de slabă, cu excepţia marilor oraşe. Dar şi cazul diferenţei dintre votul urban şi votul rural este explicabilă, căci în oraşele mari interesul pentru alegerile locale este mult mai scăzut şi datorită distanţei imense dintre aleşi şi alegători. În schimb, în oraşele mijlocii şi mici, dar mai ales în zona rurală, relaţia dintre autorităţile locale şi cetăţeni este mult mai directă.

După ce zgomotul de fundal încetează, tendinţa bipartidistă apare mult mai clară; cele două partide importante sînt relativ echivalente ca dimensiune, chiar dacă au o acoperire diferită în teritoriu, obţinînd împreună 70% din voturi şi 80% din mandate. Aceste procente sînt caracteristice bipartidismului imperfect. Şi, dacă nu există surprize, aceasta va fi şi harta electorală a României după alegerile parlamentare din toamnă. Atunci redistribuirea voturilor partidelor care nu vor depăşi pragul electoral ar putea face diferenţa. Şi, spre deosebire de alegerile locale, atunci ar putea conta şi votul (prin corespondenţă) al diasporei.