Un epilog diaristic şi prologul unei reevaluări critice (I)

La apariţia Jurnalului inedit. 2001-2002 al Monicăi Lovinescu, recitesc ceea ce scriam, cu mai mult de opt ani în urmă (într-un articol din Observator cultural, nr. 80/7-13 septembrie 2006: „Sfîrşit de veac, sfîrşit de capitol“), despre însemnările autoarei din Jurnal. 1998-2000 (Editura Humanitas, 2006). Nu-mi revizuiesc, pe fond, observaţiile; doar că, renunţînd, azi, la uşoara timorare cu care îmi formulam diferitele consideraţii şi, implicit, obiecţii, mă simt, în sfîrşit, în stare să le dau o formă mai puţin esopică. Remarcam atunci – punînd o oarecare surdină afirmaţiei – un defazaj al diaristei în raport cu prezentul, încremenirea ei în proiectul ideologic al Războiului Rece. Sugeram tot – odată că, recunoscînd, desigur, importanţa acţiunii critice a Monicăi Lovinescu de dinainte de 1989, n-ar fi, totuşi, de dorit să vedem în autoarea cronicilor lansate „pe unde scurte“ altceva decît este în mod real: şi ea este un critic sagace, tenace, cu o scriitură pe care o vertebrează o formaţie intelectuală articulată nu doar în jurul literaturii, ci şi în orizontul mai larg al istoriei ideilor, un critic ferm, curajos – de aceea, o voce cu autoritate (devenită, din păcate, de la un punct încolo, o voce autoritară).   Înţelept ar fi ca, […]