Un epilog diaristic şi prologul unei reevaluări critice (II)

Jurnalul inedit al Monicăi Lovinescu are, ca şi precedentele volume de însemnări diaristice ale autoarei, o valoare de document; fie şi incomplet, fie şi părtinitor. Dă seama de atmosfera unei epoci – în speţă, începutul secolului şi al mileniului –, cu „războaiele“ şi „revoluţiile“ ei culturale. Nu e, spuneam în articolul de săptămîna trecută, ceea ce se cheamă un jurnal intim (e unul dintre jurnalele cel mai puţin intime din literatura română), ci o agendă a evenimentelor din lumea intelectuală (bucureşteană sau pariziană) la care diarista a participat ori despre care a citit, i s-a povestit şi i-au reţinut, dintr-un motiv sau altul, atenţia. Scris cu intenţia de a fi publicat, jurnalul Monicăi Lovinescu – inclusiv cel de faţă, inedit, al anilor 2001-2002 – se dispensează de tot ceea ce autoarei îi va fi apărut ca secundar, periferic, irelevant pentru descrierea unui climat politic şi intelectual. Se reconfirmă, în aceste ultime pagini subiective, abilitatea diaristei de a surprinde esenţialul într-un text şi de a decupa contexte grăitoare – fie şi pentru a le da o interpretare riscantă, minată de exagerare şi partizanat. Este, apoi, un jurnal politic, jurnalul unui critic cu o viziune politică asupra literaturii; şi a cărui acţiune […]