Un exercitiu ratat de virtuozitate

Anca Maria Mosora Arhanghelii nu mor Editura Humanitas, Bucuresti, 2005, 132 p. Cartea de debut a Ancai Maria Mosora risca sa stimuleze vechile, bine cunoscutele discutii despre asa-numita „proza feminina“, termen ambiguu prin care unii subinteleg anumite atribute proprii exclusiv scriiturii autoarelor, iar altii, pur si simplu, un mod de a scrie – liric, (hiper)sensibil, intens metaforizant, nostalgic, melancolic, cu tresariri patetice s.a.m.d. – independent de apartenenta la gen. Doar ca una este sa aplici aceasta eticheta prozei lui Sebastian ori Sulutiu si alta este sa o utilizezi in legatura cu scrisul Henriettei Yvonne Stahl sau al Soranei Gurian. Construct cultural extrem de comod, termenul in cauza capata nuante peiorative mai vadite in cazul autoarelor decit in acela al autorilor. Cind e vorba de literatura acestora din urma, atributul „feminin“ arata simpla incadrare tipologica, in vreme ce, folosit in contextul discutiilor despre cartile scrise de femei, el denunta insidios carente valorice. De fapt, sintagma „proza feminina“ indica in principiu nu altceva decit o sensibilitate acutizata aliata cu o viziune estetizat-nostalgica asupra existentului, specifica modernitatii ce dizolva structurile hard, subiectul „tare“, „masculin“. Anticipind putin, am spune ca eventualele deficiente ale prozei din Arhanghelii nu mor nu pot fi puse, deci, pe […]