Un film mare

Poliţist, adjectiv nu este nici pe departe un film simplu, deşi plot-ul său – suficient de cunoscut pentru a nu mai necesita o rezumare – poate părea foarte banal. Al doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu se îmbogăţeşte cu noi sensuri la fiecare vizionare (ştiu ce spun, l-am văzut deja de trei ori), impunîndu-se ca una dintre cele mai profunde cercetări asupra umanităţii întreprinse vreodată cu mijloacele cinema-ului în România. Dacă A fost sau n-a fost? ne vorbea despre modul în care percepem istoria (principala opoziţie fiind între Istoria mare, cu sensul ei unitar, guvernat de legile raţiunii în perpetuă emancipare, şi micile istorii/ poveşti personale, cu perspective parţiale şi interese meschine), regizorul merge şi mai departe cu Poliţist, adjectiv, abordînd (in)congruenţa dintre realitate şi cuvintele pe care ne folosim pentru a defini şi a ne apropria această realitate. Pentru a acoperi cît mai bine vastul subiect, Corneliu Porumboiu trece în revistă toate stilurile funcţionale ale limbii române: beletristic (versurile şlagărului cîntat de Mirabela Dauer), tehnico-ştiinţific (definiţiile din DEX şi noile reguli ortografice dictate de Academie), juridic-administrativ (trimiterile la litera legii – cuvîntul-cheie, folosit obsesiv în film) şi publicistic (articolul de tabloid citat de poliţistul tip Garcea), dovedind eşecul tuturor […]