Deşi a publicat, în ultimele două decenii şi jumătate, cîteva cărţi care ar fi trebuit să-l impună ca pe unul dintre liderii literaturii actuale (şi e suficient să amintesc, în acest sens, volumul de versuri Nicolina Blues şi romanul Rădăcina de bucsau), O. Nimigean nu se numără printre răsfăţaţii criticii de întîmpinare. Mai ales ai unei „anumite critici“, care nu poate renunţa la acele ticuri pontificale care o prindeau poate bine înainte de 1990, dar care astăzi au devenit perfect anacronice. De aceea, scriitorul nu figurează pe „listele“ celor care încă îşi mai închipuie că pot alcătui ierarhii axiologice după bunul lor plac, ignorînd adesea valorile autentice şi promovînd – vai! – mediocritatea. În consecinţă, nu sînt foarte surprins că apariţia volumului Nu-ţi garantează nimeni nimic (Casa de Editură „Max Blecher“, 2014), un volum masiv, care include cele cinci cărţi de poezie publicate pînă în prezent de O. Nimigean, a trecut aproape neobservată. Din lipsă de profesionalism sau din rea-voinţă? E adevărat, cartea are 366 de pagini…
Nu ştiu însă dacă pe autor această lipsă de empatie a criticii îl deranjează prea tare. El şi-a asumat de la bun început atitudinea „franctirorului singuratic“, nu s-a solidarizat esteticeşte cu vreo promoţie literară şi se integrează în categoria (mai rară, dar mai interesantă şi mai provocatoare) a poeţilor „fără generaţie. Potrivit criteriului generaţionist (care lasă atît de mult loc etichetărilor facile!), O. Nimigean (care a debutat în 1992) ar aparţine grupului ’90 – un grup perceput, de altfel, de unii comentatori ca o prelungire a optzecismului, alcătuit din scriitori de aceeaşi vîrstă cu optzeciştii, care n-au putut sau n-au vrut să publice în timpul regimului comunist. Autorul se diferenţiază însă de la bun început de principalii lideri ai acestei promoţii, care (cu excepţia lui Cristian Popescu) au poetizat în registru maximalist şi au practicat tipul de scriitură pe care Jean Burgos o numea ,,a revoltei“ şi pe care o regăsim în primele cărţi ale lui Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu sau Mihail Gălăţanu. „Schema directoare a acestui tip […] de scriitură – scria Burgos – este una de umplere, de ocupare, de luare în stăpînire. […] Totul se petrece ca şi cînd prin umplerea spaţiului textual, întreg spaţiul ar putea fi în mod real ocupat, posedat în aceeaşi clipă, nemailăsînd loc vreunui porţiuni oricît de mici de parcurs.“ Poetica lui Nimigean funcţionează însă într-un registru sensibil diferit. E adevărat că volumul său de debut, Scrieri alese, este uşor eterogen; autorul lasă impresia că priveşte în mai multe direcţii şi experimentează diverse claviaturi, există însă în această carte de început un număr însemnat de poeme în care poetul îşi face simţită vocea autentică şi practică un tip de scriitură deosebit de al colegilor săi de promoţie, cea „a refuzului“ (Burgos). Schema ei directoare „va fi una de apropiere, de construire, de întărire a refugiilor veşnic ameninţate, mereu de refăcut în spaţii ce tind să se restrîngă“. Dacă dincolo funcționa un patos al cuceririi, ce aparţine tipului extrovertit, cu voluptatea ieşirilor spectaculoase la rampă, a gesturilor truculente şi a histrionismului, autorul Scrierilor alese e un discreto, care are oroare de exhibiţionismele gălăgioase.
Acestui fel de a înţelege poezia poetul îi conferă, mai nou, şi un suport teoretic. Volumul scos de Casa de Editură „Max Blecher“ se încheie cu un text programatic intitulat Poezia şi corelativul ei obiectiv, rapiţa. Textul este de două ori polemic: odată în raport cu establishmentul democraţiilor actuale, care priveşte poezia ca pe un fel de boală venerică, dar şi (ceea ce este mult mai important) în raport cu o anumită concepţie despre poezie, cu certe conotaţii ideologice, care capătă tot mai mult teren în lumea contemporană. Trebuie să remarc însă că şi în luările sale de cuvînt polemice
O. Nimigean rămîne discreto, polemizează fără înverşunare, condimentîndu-şi doar textul din cînd în cînd cu cîte o mică grimasă ironică sau chiar autoironică. Luînd în discuţie statutul de marginal ce i atribuie poetului (şi scriitorului în general) în societatea actuală, autorul redefineşte această poziţie, aducînd în discuţie un punct de vedere mai constructiv decît obişnuitele lamentaţii şi catilinare, subliniind că, „în condiţiile deplorabile ale simulacrului contemporan, poetul nu este neapărat un marginal, el are a-şi revendica o centralitate oţioasă, ce-i drept, dar nu mai puţin semnificativă pentru avatarurile şi, mai ales, pentru ineluctabilele condiţiei umane. Vorbeşte singur, dar cel puţin vorbeşte. Desfide stereotipia codurilor impuse, desţepeneşte limba, ţine deschise canalele spre Urphaenomen“. În continuare, trecînd în revistă diverse soluţii de „supravieţuire poetică“,
O. Nimigean optează pentru soluţia heideggeriană „de regîndire şi situare a omului în orizontul problematizant al morţii şi scoatere, prin poezie, din inerţia cotidiană a impersonalului“. Şi, în consecinţă, formulează (sau, mai bine zis, îşi formulează) un posibil program care, în contextul poeziei care se scrie astăzi, poate să apară de-a dreptul scandalos şi ar trebui să stîrnească (dacă s-ar mai citi) reacţii polemice: „În demersul său ontologic […] poetul […] administrează textual, prelucrîndu-le subiectiv-obiectiv ca pe o căutare de sine, deschiderile spre mundus, ars şi deus, adică spre, în ordine, lumea ca dat fizic şi istoric, limbajul şi arta poetică, în sincronia şi diacronia lor şi transcendenţa, ipoteza Dumnezeu – de care va constata, după caz, dacă are sau nu are nevoie“. Un program care, chiar privit ca o simplă „orientare vectorială“ a actului poetic, rămîne greu de digerat într-o practică poetică aşa cum este cea actuală, care pare să mizeze în exclusivitate pe mundus şi pe senzaţie, unde ars e escamotată în numele autenticităţii, iar despre deus… ce să mai vorbim. Important mi se pare însă că, între hedonismul consumerist şi mizerabilism, O. Nimigean alege… poezia.
Voi reveni.
O. NIMIGEAN
Nu-ţi garantează nimeni nimic
Casa de Editură „Max Blecher“, 2014,
Bistriţa, 368 p.