Nichita Danilov se diferenţiază de grosul promoţiei optzeciste, cultivînd un „lirism metafizic“, întemeiat pe tehnica aglutinărilor imagistice stranii, uneori dezvoltate narativ in fabule sau alegorii voit greu descifrabile, sugerînd tensiuni legate de sentimentul unei realităţi ininscriptibile, disimulate de policromia fenomenalului. Dacă unii dintre poeţii promoţiei anterioare (Almosnino, Fati, Abăluţă) erau preocupaţi de elaborarea unei „poezii a obiectelor“, lirica lui Danilov e una a trans-obiectului, care e determinabil doar ca „diferenţă“ în raport cu realul; el constituie „faţa ascunsă“ a acestuia, ce poate fi sugerată prin magia configuraţiilor, după regula „cîmpului“ constituit din tensiuni care aici sînt (aşa cum se întîmpla şi la poeţii onirici) metafizice, dar și semiotice. Plecînd de la fragmentele de real sau de la segmentele decupate din palimpsestul literaturii, Danilov execută colaje ce dovedesc un admirabil simţ plastic, iar poemele lui par uneori tablourile unui De Chirico sau Dalí, constituindu-se în pictogramele unei trans-realităţi enigmatice.
Cel mai recent dintre volumele sale, Recviem pentru ţara pierdută (Cartea Românească, 2016), se înscrie pe linia aceluiaşi lirism metafizic şi vizionar, e dominat de peisaje apocaliptice, de topografii ale unor ţinuturi fantaste, străbătute de procesiuni ciudate de pietre, de fragmente anatomice şi de umbre, ca într-un spectacol fantast: „Pietrele mergeau după pietre;/ fiecare piatră ţinea în mînă o altă piatră,/ cînd ajungeau în dreptul focului aprins,/ despicau pietrele în două./ De o parte puneau viscerele de bărbat,/ de cealaltă pe cele de femeie,/ după care îşi înălţau faţa spre cer,/ rugîndu-se la luna plină.// Întinşi pe trotuare, priveam/ mucurile de ţigară lipite/ de caldarîm, dar şi de bolta cerească;/ priveam burlanele caselor/ din care picura tăcerea,/ căzînd asemenea unor bănuţi de ceară/ în sufletele noastre/ pe jumătate vii,/ pe jumătate moarte“ (Pietre). Poezia lui Nichita Danilov e, de altfel, spectaculară şi vizuală prin excelenţă; privirea capătă aici funcţia unui instrument optic plin de stranietate, care reasamblează la nesfîrşit fragmente ale „realului“, realizînd aglutinări imagistice dintre cele mai neobişnuite. De aceea ipostaza predilectă a personajului liric este, în asemenea texte, cea a voyeur-ului, un voyeur care, în Recviem pentru ţara pierdută, devine, cel puţin la prima vedere, un soi de emul al diavolului şchiop din romanul lui Lesage, capătă darul ubicuităţii şi al atotprezenţei: „Camera mea era compusă/ din mai multe camere/ uşa din mai multe uşi/ umbra din mai multe umbre/ mîna din mai multe mîini.// Cu una deschideam/ cu alta închideam uşile ce se căscau în faţa mea/ rămîneam nemişcat/ în acelaşi loc, rotindu-mă mereu,/ şi totuşi colindam nenumărate străzi,/ intram prin case necunoscute,/ întîlneam mereu oameni/ pe care îi mai întîlnisem cîndva:/ feţe pe care le întrezărisem/ într-un alt timp,/ umeri şi picioare şi guri/ şi scaune în faţa cărora/ îngenuncheasem de nenumărate ori;/ stătea şi acum ghemuit în mine însumi/ strîngîndu-mi genunchii/ cu înfrigurare la piept“ (Chipul sublim). Dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi: călătoria poetului e una prin sine însuşi, iar pe parcursul acesteia, el ia act de multiplele sale chipuri şi măşti, care proliferează cu vitalitatea suspectă a celulelor canceroase. Acest proteism, această inepuizabilă capacitate de metamorfoză au ceva terifiant, coşmaresc şi parcă în virtutea unui platonism sui-generis, Nichita Danilov va evoca acum chipul paradigmatic, „chipul sublim“, arheul a cărui fantasmă e reflectată într‑o multitudine de oglinzi mincinoase ce trebuie sfărîmate: „mă priveam în oglindă – / buzele mele erau năpădite de aripile altor buze,/ ochii mei de alţi ochi,/ zîmbetul de alte zîmbete;/ atunci mi-am zis că trăisem un vis urît/ care trebuia să se termine:/ am apucat în mîini un pahar/ şi odată cu el alte mîini au apucat alte pahare,/ şi am aruncat în oglindă,/ am spart-o în mii de bucăţi, călcînd-o în picioare:/ abia atunci mi-am văzut chipul/ adevărat răsfrînt de alte chipuri/ prelingîndu-se tăcut pe sub uşi/ din patria noastră din cer/ spre patria noastră pierdută“ (Chipul sublim). Din momentul acesta, poezia lui Nichita Danilov capătă accente de gestă gnoseologică, mărturiseşte despre o umanitate larvară, captivă în caverna evocată odinioară de Platon, o umanitate condamnată la muncă silnică pe viaţă, un dezolant Sisif colectiv ce încearcă în zadar să regăsească „ţara pierdută“, „centrul“ şi, odată cu ele, lumea liniştitoare a Formelor nemuritoare: „Reclamele luceau stins/ luminînd capetele îngenuncheate ale mulţimii./ Îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare,/ idolii cu picioare de lut/ îşi ridicau faţa din cenuşă./ Ne tîram scheunînd ca nişte cîini/ la picioarele lor înfăşurate în steaguri fumegînde,/ uitînd de Dumnezeul nostru bun,/ uitînd de noi şi de ţară,/ în timp ce pămîntul cărat/ se transforma într-o mîzgă cleioasă,/ ne ungeam trupul cu el,/ încingînd un dans în jurul/ idolilor ce vegheau în beznă./ Fără să ne dăm seama,/ noi singuri ne ignoram soarta,/ cărînd pămînt dintr‑o ţară în alta,/ ne săpam şi într-o parte/ şi în cealaltă parte a rîului groapa comună./ Cărînd pămînt ne gîndeam/ la ţara noastră din cer,/ la ţara noastră pierdută“ (Recviem pentru ţara pierdută). Desigur că altcineva ar putea interpreta acest poem ca pe o alegorie politică. Mie mi se pare însă că ceea ce este cu adevărat important aici este prezenţa unei anumite viziuni, a unui anumit „model cosmologic“ pe care, în încercările mele de critică mai vechi, îl numisem apocaliptic. El presupune o perspectivă nihilocentrică, o lume care şi-a pierdut centrul şi, în consecinţă, orice punct de pe circumferinţă îşi poate aroga atributele centrului, o lume în care idolii au luat locul zeilor, iar „marile naraţiuni“ au fost înlocuite de anecdotă. Pierderea drumului către centru şi teroarea multiplului care se fac simţite în poezia lui Danilov ţin de o percepţie apocaliptică a existenţei, ca şi viziunile eschatologice, prezente în numeroase poeme.
Poate puţin mai didactic, mai alegorizant decît în volumele sale mai vechi, Nichita Danilov se va cantona şi în acest volum în acel „univers poetic inconfundabil, amestec subtil de viziune tragică şi grotesc, ironie şi autoironie, fervoare mistică şi dandism“, despre care vorbea Alexandru Muşina. Numai că, de sub multiplele sale măşti, transpare de fiecare dată nu „chipul sublim“, ci figura neliniştită a lui homo apocalipticus.
Nichita DANILOV
Recviem pentru ţara pierdută
Editura Cartea Românească, 2016, 88 p.