Înzestrată pentru literatură, Riri Sylvia Manor (Bucuria de a nu fi perfectă. Memorii. București-Tel Aviv, 1941-2015, Humanitas, 2016), scriitoare și medic neurooftalmolog (această profesie din urmă asumată ca să evite proletcultismul facultăților umaniste), reușește cu brio în ambele cariere (membră a Uniunii Scriitorilor din Israel, a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Academiei Americane de Oftalmologie, Premiul Omnia, inclusă în celebrul Who Is Who in the World – dar toate aceste onoruri nu fac, în ochii ei, cît o poezie reușită). După absolvirea Facultății de Medicină, emigrează în Israel, în 1960, cu soțul, cu dificultățile de rigoare, revăzîndu-și orașul de baștină, București, abia după… trei decenii.
De ce și-a scris memoriile? Ne mărturisește: „Mă împiedicam peste tot de amintiri ca de bolovani“ – așa încît, în cartea sa autobiografică, prezentul și trecutul se întretaie pe tot parcursul. Autoarea se exprimă deseori lapidar, ca o sentință: „Am împlinit 15 ani, într-o vreme cînd copiii erau învățați să vorbească, iar oamenii mari să tacă“. Ni se reamintește că, în anul 1948, noul regim desființase școlile particulare și cele mai multe licee teoretice și se înlocuise limba franceză cu limba rusă. După desființarea Institutului Moteanu, Riri va urma Liceul tehnic sanitar, din Pitar Moș. Fără tragere de inimă, va urma apoi Medicina, totuși, cu note mari. În timpul liber, mai ales în vacanțe, studia teatrul lui Ibsen și literatura franceză din secolul al XVII-lea. Din sacul cu amintiri de dinaintea plecării, evocă unele episoade semnificative, abuzurile, din cauza lipsei de locuințe, introducerea obligatorie în spațiul locativ disponibil a unor persoane străine, rezultînd un disconfort sufocant. Ca să nu mai pomenim de lipsurile alimentare. Un alt episod relatat se referă la scurta deschidere, cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului, din 1953. Cu tot controlul riguros, Securitatea, depășită, nu a putut împiedica numeroase contacte cu tinerii liberi. Demn de reținut e și momentul „Stalin“. În casa viitorului ei soț, Titel (botezat astfel după Titel Petrescu), ea vede, stupefiată, fotografia lui Stalin și o întoarce cu fața la perete „ca să-i tihnească cozonacul“. I se explică teama capului familiei, fost social-democrat, prin faptul că numeroși colegi de stînga au fost arestați. Credeau, naiv, că fotografia le-ar garanta siguranța. Chiar a doua zi s-a dat publicității vestea morții marelui tiran, decedat în ajun, chiar la ora întoarcerii fotografiei. Au urmat, din fericire, zile de muzică clasică. Dar, pînă la Titel acasă, cale lungă în lupta pentru independență a autoarei, frustrate și terorizate de mama care îi interzisese, încă din copilărie, să se joace sau să se întîlnească cu băieții: „ei te lasă gravidă și te părăsesc!“. Vreme îndelungată i s-a interzis să vină acasă după ora 8 seara: „ce-o să zică blocul?“.
Anul Festivalului amintit va fi și anul emigrării în Israel (mai întîi soții, apoi părinții, socrii și Pică, bunicul matern și marele confident), marcată de dificultăți birocratice, de tentative ale Securității de descurajare și renunțare, de ședințe spectaculoase și umilitoare de excluderi, de confiscări de proprietăți, limitarea drastică a bagajelor, interzicerea oricărui înscris, adrese, telefoane etc., controale umilitoare la aeroport (era și însărcinată), amintindu-le de lagărele naziste. Lăsau în urmă un regim carceral, dus la perfecție de ceaușismul de care, din fericire, nu vor mai avea parte. Ajunsă în Israel, familia a trebuit să depășească alte dificultăți, de locație (într-o cabană de azbest, se spălau într-un lighean, dar erau fericiți), de limbă („Să fii analfabet la 25 de ani e o traumă“) și profesionale (o specialitate care, în spitalul repartizat, dintr-o mică localitate, nu avea încă aparatura necesară). A făcut, cu succes, o muncă de pionierat. Gospodărește, primele sale inițiative au fost… să-și scurteze singură rochiile și paltonul, să doneze cele cinci pălării de fetru unui chibuț, pentru ca cinci găini să-și clocească confortabil ouăle, să fiarbă conopida (legumă preferată) adusă din Grecia, deși în Israel avea să vadă apoi munți de conopidă.
După douăzeci de ani de la stabilirea în Israel, cînd poezia părea că o părăsise definitiv (primele, în românește, i le publicase Gafița), i s-au publicat și primele poezii în limba ebraică. O altă premieră, de astă dată științifică, a fost publicarea unui articol în American Journal of Ophtalmology, ceea ce, în ochii tatălui ei, echivala cu o consacrare. De fapt, așa și era! Va ocupa un post de profesor universitar și va participa la numeroase congrese de specialitate. Dar latura ei umanistă o va aplica și în știință. „S-ar putea – consideră autoarea – ca practicarea medicinei la un nivel înalt să depindă de aceleași proprietăți înnăscute ale creierului ca și poezia… flexibilitate, putere asociativă, o gîndire outside the box“. Așadar, e nevoie de o gîndire liberă! „Diagnosticul în medicină – continuă ea în altă parte – ține și de filozofie, e o legătură fundamentală. Adevărul biologic e atît de variabil, încît un medic bun trebuie să fie asemenea unui filozof care caută și găsește soluțiile cele mai apropiate de adevăr, păstrînd toate semnele de întrebare active, ca niște semnale luminoase“. În afara celor doi copii reușiți, Ruth și Ari, matrimoniul ei nu va mai fi la înălțime. Comentează, pe margine, cu discreție, generalizînd: „După o vîrstă, bărbații caută femei mai tinere cu două decenii“. Și îl citează pe Wody Allen, filozoful vieții: „O relație e ca un rechin. Trebuie să avanseze, să înainteze tot timpul, sau mori“. („Cînd scriu aceste rînduri am trecut de 80 de ani, sînt anii pe jumătate, continui să plac și să mă plac.“)
La vestea divorțului ei, mama iar nu se dezminte. Recăsătorită, după moartea soțului ei, și stabilită la Hadera, o mică localitate în apropiere de Tel Aviv, îi va replica fiicei, după șablonul bine cunoscut: „Să-mi faci mie una ca asta? Ce-o să zică Hadera?“. Fiica se aștepta mai degrabă la înțelegere și la o îmbrățișare tăcută. Cu toate acestea, fiica va veghea la neputințele mamei, acum cînd fiica devine, la rîndul ei, o mamă, ani buni, pentru aceea care avea Alzheimer. Cînd aceasta devenise o umbră, gîndul autoarei se îndreaptă spre Cioran, care spunea: „Marea crimă a medicinii este că salvează cadavre“. Mama (decedată la 96 de ani) avusese calități muzicale, trăia cu nostalgia Craiovei, părăsite la 18 ani pentru București, și, ca mai toată generația ei, nu învățase ebraica, urmărind doar posturile de radio și TV românești.
În această carte admirabilă pentru franchețea, talentul și înțelepciunea ei, din care v-am oferit doar cîteva repere, Riri Sylvia Manor își expune opiniile nonconformiste, cu curajul și demnitatea omului generos, numărîndu-se printre evreii care, deși plecați, iubesc România și limba română. Din micropoemul Epilog, din încheiere, doar prima strofă: „Ei vor spune/ Ea a fost așa/ Exact așa/ A fost“.