Un portret in miscare

E destul de greu sa surprinzi portretul unei prozatoare precum Gabriela Adamesteanu, care, de la debutul sau cu Drumul egal al fiecarei zile (1975), la Daruieste-ti o zi de vacanta (1979), la Dimineata pierduta (1984), la Vara-primavara (1989) si pina la intilnirea (2003), schimba registre, voci narative, tehnici de compozitie, unghiuri de abordare. Pe tot parcursul acestui drum fictional te insoteste o autoare atenta la variatii, o autoare exigenta cu sine, careia ii displac repetitiile. Fuga de incremenire o determina pe Gabriela Adamesteanu sa caute noi tonalitati, noi formule narative, dar mai ales o impinge sa inventeze naratori, de cele mai multe ori dramatizati, care sa faca oficiile de gazda, in asa fel incit sa nu simti niciodata nevoia de a te indeparta sau de a abandona universul fictional. insa, dincolo de polifonia vocilor din Dimineata pierduta sau din intilnirea, dincolo de pregnanta si prospetimea lor (Drumul egal al fiecarei zile are in Letitia Branea unul dintre cei mai vii si mai credibili naratori dramatizati), dincolo de varietatea pe care Gabriela Adamesteanu a cultivat-o, exista insa un „ce“ anume, citeva repere care pot, cred eu, sa inchege un portret de autoare. Un portret, ce-i drept, in miscare. Ceea ce frapeaza […]