Un sistem de referinţă

Prin anii ’90, scriam în revista Scena despre necesitatea ca Festivalul Naţional de Teatru să devină internaţional cît mai repede cu putinţă, pentru a ne putea lua repere reale despre contextul în care evoluăm ca artişti, şi să încetăm a ne mai privi şi felicita doar între noi. Tot pe atunci s-a iscat o întreagă discuţie în jurul unei noi secţiuni, intitulate „Atelier“ (dacă-mi aduc bine aminte), care grupa spectacole de mai mică amploare (în general, demersuri artistice pe texte contemporane, propuneri „alternative“ sau „underground“), prezentîndu-le separat de secţiunea principală, ce grupa „mari spectacole“. Discuţia urmărea clarificarea poziţiei selecţionerilor faţă de ideea de spectacol reprezentativ, respectiv despre cum se măsoară impactul, importanţa unui act teatral. Dacă nu mă înşel, festivalul era competitiv, împărţind încă diplome şi premii. Tonul tabletei mele era revoltat şi pesimist; făceam referinţă la „Umbra Cîntării României“ şi mi se părea că nu vom scăpa niciodată de blestemul unei culturi oficiale festiviste şi temătoare de realitate.   Un deceniu mai tîrziu însă, sînt foarte fericit să constat că festivalul de teatru din capitala României cuprinde în mod firesc mai multe secţiuni, propunînd spectacole româneşti „de top“ (indiferent de gen sau amploare), spectacole invitate din străinătate, conferinţe, evenimente, […]