Debutul în volum al lui Darie Magheru s-a înregistrat în 1941, cu placheta (astăzi de negăsit) Cu barda’n porţi de veac. În timpul regimului comunist publică sporadic, fiind nevoit să păstreze pentru sertar partea cea mai originală a operei sale. În 1956, îi apare poemul dramatic Eu, meşterul manole, care a beneficiat, la ESPLA, de referatul elogios al lui Gellu Naum, iar în 1968, volumul Poeme, cuprinzînd, din păcate, o mult prea mică parte din textele elaborate în anii ’50, ca și în prima parte a deceniului următor, texte ce ilustrează o primă fază a poeziei lui Darie Magheru. Este o fază situată încă oarecum în continuitatea tradiţionalismului interbelic şi caracterizată printr-o luxurianţă barochistă a imaginilor, ce pot trimite cu gîndul la ceea ce Călinescu numea „petrarchismul“ lui V. Voiculescu, în timp ce modulaţiile baladeşti vin, fără doar şi poate, din Radu Gyr: „…la han bea şi cîntă un lotru! de-asară/ nici frunză nu curge, nu-i foşnet de rîu,/ iar luna prin crîng tremurînd se strecoară/ şi-şi pipăie galbăn jungherul din brîu.// …doar lotru-n pocal cînd îşi stîmpără-arsura/ inimi de cariu cutează să bată,/ şi vinul e roşu, cum roşie fu gura/ şi sîngele iute-al muierii junghiată.// …hangiţa e zîmbet din glezne în pleoapă,/ tăişu-n furată plăcere-o a prins…/ pe sînul ei mic, parcă-n palmă să-ncapă,/ se‑n‑voltă garoafe de sînge aprins.// …tîrziu, de o creangă, prin codru departe,/ se leagănă lotru, sub fagii stîrniţi;/ hangiţa, alinturi îndeamnă şi-n moarte,/ cu sînii de viscol, viclean dezveliţi… “ (balada muierii care a-nșelat).
Prin această formulă, Darie Magheru se situează în răspăr cu dogmele realismului socialist (încă destul de viguroase în epocă), apelînd la un subterfugiu pe care avea să-l folosească şi în scrierile sale de mai tîrziu: recursul la mit şi istorie – în spatele cărora e însă lesne de desluşit meditaţia febrilă a autorului asupra unor aspecte ale etern-umanului, cenzurate cu străşnicie de cerberii puterii totalitare. Şi mai trebuie spus că – prin raportare la contextul nu doar politic al epocii – această formulă nu e cîtuşi de puţin păşunistă şi anacronică, aşa cum ar putea să conchidă o exegeză pripită, căci ea se înscrie într‑o tentativă mai amplă de redefinire a poeticului, configurată încă din anii războiului şi legată de resurecţia baladescului, prezentă nu doar în teoretizările lui Radu Stanca şi în poezia cerchiştilor sibieni, ci şi în baladele lui Radu Gyr, iar, mai apoi, în underground-ul anilor ’50, în poezia de început a lui Dimov (Litanii pentru Horia) sau în cea a lui Tudor George. Ca și un alt om de teatru, Radu Stanca, Darie Magheru preferă balada pentru caracterul ei dramatic și spectacular, ea nu este declamată, ci pusă în scenă, interpretată la modul actoricesc, pe parcursul unui minispectacol care presupune un „caiet de regie“, decoruri, costume și măști. Spre deosebire însă de baladele poetului sibian, cele ale lui Darie sînt aproape mereu monologice (lamentații – le-ar fi spus Radu Stanca), aduc întotdeauna la rampă un personaj unic, de fiecare dată același, sub feluritele lui costumații și travestiuri. Căci poetul-actor are voluptatea măștilor, își etalează cu nonșalanță coturnii, nu-și refuză gesticulația truculentă și histrionismul. El are toate datele unui homo barocus, care, așa cum arăta Edgar Papu într‑o lucrare de referință, Barocul ca tip de existență, încearcă să-şi compenseze precaritatea ontologică, transformîndu-și viața într‑un spectacol. Tragic, fără doar și poate, pentru că orice spectacol este caduc, are în mod necesar un sfîrșit, e pătruns de conștiința propriei sale efemerități. Travestiurile poetice sînt diverse; uneori personajul liric apare costumat în Ulise: „penelopa, hai, dă-mi gura iar!/ vreau să uit! în păr ai soare crud…/ uneori – vezi tu? – mi se năzare/că-n itaca sălcii plîng… le-aud!// mă aşteaptă pe un ţărm de zare/ penelopa… sălcii plîng şi cheamă!/ strîns pe carnea rotunzită-n smalţ/ sînii tăi au nastur de aramă…// da-ntr-o seară pînze am să clatin,/ peste şesul spaimelor lichide,/ lunecînd spre ţărm de zare unde/ trup de nimfă, lotus se deschide…“ (odiseu către nausica) ; alteori participă la spectacol Meșterul Manole și Pygmalion; apar costumele și măștile voievodale; nu lipsesc nici personajele istoriei sacre: „smochinii picurau peste apa fîntînii petale…/ şi-a făcut palma căuş, să beau mi-a dat./ cerul îi răsturna-n ochi grădini, iazuri şi metale./ trupul şi-l aşternea-n fiecare noapte pat// poftelor… viaţă, nu apă, avea-n mîni!/ gazele, nu gleznă, strîngea şarpe sandala!/ …ologi tămăduiam prin săptămîni,/ cînd m-a oprit maria din magdala./ pîn-atunci braţele‑mi s-au întins doar să binecuvinte…/ cu degetul pleoape bolnave-am atins…/ buzele-mi n-au şoptit decît cuvinte/ de tămadă, pentru zîmbetul stins// de pe obrajii copilului orb…/ sărutau nisipul cu urmele paşilor mei/ şi vindecaţi erau leproşii!… trupul, nu vorba, mi-i sorb/ochii ei, acum! ochii ei“ (iisus pe cruce). Cu reverențe curtenești și risipă de pietre scumpe, sînt regizate minispectacole pline de galanterie, amintind de epoca amorurilor trubadurești: „nebunul curții doamnă cutezat-a/ să vă adune ca-în sipet sub pleoape./ mirat amurgu-își tremura agata/ peste iatac și se-înnopta pe-aproape./ ținu-în perdea viclean ascuns obrazul/ oglinzile erau adînci ca marea/ și a sorbit din ele-întreg topazul/ care pe trup vi-l picura-înserarea.// azi – ochiul meu n-o să vă mai culeagă/ e stins pe talger vi-l aduc în dar/ în unda lui vă veți afla întreagă/ ca într-un bob de rece chihlimbar…“ (madrigal).
Alături de sarabanda de măști, de aceeași sensibilitate barocă ține și gustul pentru excesul de ornament, evocarea materiilor prețioase, imaginile de o densă materialitate: „azi ochii voştri, doamnă, mi-au amintit oceanul/ cu alge verzi pe valuri dar bănuiesc, latentă,/ sub undele ce-n soare desfac aripă calmă,/ pădurea de schelete în legănare lentă…// au curs atatea nave, peste cîmpii lichide,/ cu briza şarpe suplu făcîndu-şi cuib în vele…/ doar înnegrit catargul şi zdrenţele de pînză,/ pe-o stîncă în arşiţe, a mai rămas din ele…// iar mateloţii, putrezi sub alge ca smaragdul,/ se balansează ritmic în ştreanguri lungi de apă;/ un gol în coaste-i latră, cresc scoicile-n orbite,/ sub crengi imaginare oceanul îi îngroapă…// nu m-aşteptaţi de‑acuma… în ochi vă ştiu oceanul,/ cu alge verzi pe valuri, dar e-n adînc, latentă,/ sub undele ce-n soare desfac aripă calmă,/ pădurea de schelete în legănare lentă… !“ (balada unor naufragii).
Poetul însă e un spirit prea neliniştit, prea iconoclast, prea atras de tentaţia experimentului permanent pentru a se cantona multă vreme în interiorul unei asemenea lirici baladeşti, care, dacă fusese singura alternativă viabilă la poemul proletcultist, îşi epuizase totuşi destul de repede resursele de originalitate, aşa că relativul dezgheţ cultural de după 1960 (cel care a permis cristalizarea unei literaturi experimentaliste cu modelul în anvangardele interbelice) l-a găsit pregătit pe Darie Magheru pentru experierea unor noi registre ale poeticului şi ale literaturii; iar întreaga lui creaţie de după apariţia volumului Poeme (cea care îl defineşte cu adevărat) stă sub semnul acestei febre a experimentului.