Într-un studiu dedicat creaturilor și imaginilor din cadrul festivităților provensale (Histoires figurales: des monstres médiévaux à Wonderwoman, Usher, Paris, 1989), istoricul francez Michel Vovelle evoca procesiunile ocazionate de sărbătoarea Corpus Christi. Celebrarea instituirii Euharistiei, generalizată după anul 1300 în culturile de rit latin, putea fi urmărită pe străzile din Aix-en-Provence, la începutul secolului al XX‑lea. Întregul cortegiu care întruchipa universul Curții Celeste defila de-a lungul orașului, în joia de după sărbătoarea Sfintei Treimi. La capătul alaiului, ochiul vigilent al trecătorului putea remarca Moartea, cu înfricoșătoarea sa alură și vestita coasă, amenințîndu-i din cînd în cînd pe cei din preajmă. Numai statura de peste trei metri a Sfîntului Hristofor, omologat de pietatea apuseană ca ocrotitor de moartea subită (mors improvisa), așezată în fața siluetei macabre, mai promitea să estompeze din ferocitatea acesteia.
Iscodirea scrierilor vechi
De influentul personaj tanatic, dătător de anxietate deopotrivă în vremuri de altădată și în timpuri recente, se preocupă în mod exemplar Cristina Bogdan, într-o lucrare apărută în 2016, la Editura Universității din București, și consacrată chipurilor sub care Moartea se expune privirii în cultura română premodernă. Aflată la al doilea volum de autor, cercetătoarea își continuă investigațiile de istorie culturală și antropologie, începute cu entuziasm în urmă cu mai bine de 15 ani, ale căror rezultate au fost publicate în reviste științifice, volume colective, dar și în cartea precedentă, Imago mortis în cultura română veche: secolele XVII-XIX (Editura Universității din București, 2002). Elanurile debutului nu s-au atenuat, pasiunea pentru iscodirea scrierilor vechi, fie că este vorba de „jurnale, rapoarte, scrisori, note de voiaj“ (pp. 83-93), de „discursuri literare“ (pp. 103-151) ori de îndelungi și incitante expediții de teren, în căutarea semnelor vizuale ale Morții (pp. 156-253), rămînînd, în toți acești ani, la fel de intensă și de fertilă.
Demersul metodologic al lucrării se înscrie în linia inaugurată, în anii ’70 ai veacului trecut, de cercetătorii francezi ai istoriei culturale, de la Philippe Ariès, Michel Vovelle, François Lebrun, la Pierre Chaunu, Jacques Chiffoleau, Jean-Claude Schmitt, Danièle-Alexandre Bidon. Această prestigioasă ascendență în care se situează cercetătoarea nu diminuează cîtuși de puțin din tonul distinctiv al eșafodajului argumentativ și al stilisticii personale. Concentrîndu‑se asupra unui „tabu convertit în disciplină științifică“, așa cum mărturisește în titlul capitolului introductiv, autoarea îl infuzează cu vitalitate, grație unui discurs limpede și seducător de la un capăt la altul al cărții.
Să vedem așadar cum este circumscrisă tema generatoare adesea de disconfort, așa cum s-a întîmplat în 1948, cu editorii francezi, care i-au refuzat cartea lui Philippe Ariès, justificînd decizia prin lipsa de apetență a publicului pentru un asemenea subiect (p. 13). În ciuda faptului că, în ultimele două decenii ale secolului al XX‑lea, moartea devine o prezență în discursul mediatic și academic (pp. 16-17), nu mulți se pot apropia cu dezinvoltură de această temă. Cristina Bogdan este temerarul avîntat fără rezerve într-o călătorie de elucidare a polimorfismului morții; în timpul anchetelor de teren, frenezia cercetătorului este, la rîndul ei, interogată cu uimire de către „omul cu cheia“, exponent al mentalității tradiționale potrivit căreia „respectabilitatea“ Morții ar recomanda ca aceasta să nu fie cîtuși de puțin tulburată.
Îmblînzirea Morții
Capitolul al doilea al cărții deschide o fereastră către zonele de umbră ale veacurilor XVIII-XIX, în care sentimentul precarității umane domină peisajul comunităților românești. Indusă de frecvența ridicată a epidemiilor de ciumă, a episoadelor de foamete, a inundațiilor și a altor calamități, această anxietate stăruie în mentalul colectiv, unde moartea îmblînzită, cum a numit-o Philippe Ariès, este implorată să acorde „răgazul avertismentului, astfel încît muribundul să-și poată îndeplini obligațiile de natură testamentară și riturile creștinești de pregătire a sufletului și trupului în vederea transgresării ultimului prag“ (pp. 13‑14). În absența documentelor-suport pentru analiza extinsă a modalităților de receptare a „marii treceri“ (registre parohiale și de deces, panouri mortuare, artes moriendi – pp. 40-41), cercetătorul este nevoit să se aplece asupra însemnărilor răzlețe de pe manuscrise sau să iscodească în filele literaturii memorialistice din zorii modernității, cînd ciuma și holera încă mai jucau rol de protagonist în spectacolul vieții cotidiene românești. În urma contactului cu flagelul ciumei, reacțiile și soluțiile de limitare a diseminării răului sînt mai degrabă precare. Măsurile sanitare limitate sînt compensate de „soluții populare“ și de invocarea „sfinților taumaturgi“. Și, dacă pentru Occident „competențele“ în acest sens le dețin, în epoca medievală, Sebastian și Hristofor, iar, în perioada premodernă, Roch, în cultura română, „învingătorul“ maladiei este Sfîntul Haralambie. Și, am adăuga, Eftimie și Visarion al Larisei (detalii despre acest sfînt în studiul Cristinei Balinte, publicat în volumul colectiv Călători și călătorii. A privi, a descoperi, coord. de Cristina Bogdan și Silvia Marin Barutcieff), cu toate că cel dintîi legitimat să se preocupe de „înlănțuirea“ molimei rămîne totuși episcopul martir Haralambie.
Cînd Moartea reușește să-și desăvîrșească proiectul de capturare a trupului, un complicat ceremonial funerar se instituie. Practicile asociate (priveghiul, obiceiul bocitului, conducerea la cimitir a dispărutului dintre vii, pomana, doliul), toate „formele de solidaritate familială și comunitară“ trec prin filtrul examinator al Cristinei Bogdan. Ne întîlnim cu o dublă perspectivă, a „privirii încrucișate“, între „ochiul călătorului străin“, nu întotdeauna afabil și îngăduitor, și cel al autohtonului, exersat în observarea mecanismelor expierii alături de confrații confesionali. Exercițiul investigației reprezentărilor morții se completează cu reconstituirea contextului mental reflectat de textele literare ale vremii, cu incursiuni în „breviarul trecerii“ al lui Miron Costin (pp. 105-115), cu evidențierea imposibilității comunicării cu Moartea, surprinsă ca un infatigabil mecanism de nimicire în versurile lui Dosoftei („Oarbă-s, nemilostivă, surdă și fără gură“ – p. 117).
Disertația literară nu ocolește contribuția cărților populare de factură escatologică (Legenda despre Adam și Eva, Viziunea călugărului Macarie, Apocalipsa patriarhului Avraam, Apocalipsul Maicii Domnului, Viața Sfîntului Vasile cel Nou, apărute în ediții și studii științifice semnate de specialiști consacrați ai textului vechi românesc – Mihai Moraru, Gheorghe Chivu, Emanuela Timotin, Andrei Timotin), colportate febril în lungul și în latul Țărilor Române. Fenomenul de diseminare a unei literaturi articulate în jurul a tot ceea ce înseamnă ars (bene) moriendi este secondat și de constituirea unui tip de sociabilitate care îi alătura, în cadrul lecturii à haute voix, pe cei care știau să citească și pe necunoscătorii alfabetului, amatori însă de a asculta povești.
Periplu vizual
Ultima parte a lucrării îl ademenește pe cititorul iconofil la un banchet cu nenumărate savori provenite din sfera vizualului. În fapt, analiza acestei dimensiuni se intersectează cu interpretările din capitolele închinate discursului antropologic și celui literar (a se vedea fragmentele despre sfinții taumaturgi și despre vămile văzduhului, unde sînt evocate și surse iconografice). Spațiul substanțial acordat periplului vizual al morții este justificat de amploarea dovedită a manifestărilor de acest fel, survenită între 1750 și 1850, în decorația edificiilor religioase din Țara Românească și Transilvania. Este „veacul de aur al artei populare“, cum notează autoarea, invocînd, printre studiile de referință din istoria artei, numele Mariei Golescu. Acum rolul de ctitori nu le mai revine în exclusivitate domnitorilor şi marii boierimi, ci şi altor categorii sociale, din ce în ce mai variate, care prosperă în mediul urban (tîrgoveţi, negustori, meşteşugari) sau rural (vătafi de plai, ţărani înstăriţi) și care se arată doritoare să contribuie financiar la edificarea și împodobirea locașelor de cult. Voiajul alături de mărturiile iconografice aduce în prim‑plan morfologia diversă a macabrului, de la primele reprezentări din secolul al XVIII-lea ale Cavalerilor Apocalipsului, în rîndul cărora poate fi văzută și Moartea, cel de pe urmă cavaler (cu apariția „scheletului sau a corpului nud, eviscerat… sau a demonului înaripat“, pp. 163-165 și pp. 233-256), pînă la cele mai tîrzii, înregistrate după 1870 (vezi Catalogul reprezentărilor morții, de la final). Ipostaza tanatică ecvestră este depășită ca frecvență de tipurile pedestre, iconice (Moartea cu coasa, Moartea înaripată) sau narative (Bătrînul și moartea, Fiul de împărat/Împărăteasa și moartea, Moartea bogatului nemilostiv), cuceritoare prin expresivitatea stilistică, de multe ori, involuntară.
Purtîndu-și trufaș „elementele de recuzită: coasa, desaga și paharul“, personajul intră în combinații escatologice sugestive pentru sintaxa spațiului sacru, mai întîi în interiorul edificiului, pentru a culmina, în veacul al XIX-lea, pe măsură ce libertatea zugravilor se intensifică, pe fațadele monumentelor. Așa cum, pentru creștinul Evului Mediu occidental, disconfortul morții rele se disipează la vederea giganticei siluete a Sfîntului Hristofor, în arealul Țării Românești, după 1800, credinciosul care dă cu ochii de Moarte, de îndată ce pătrunde în curtea bisericii, se simte avertizat să reflecteze la acel memento mori obligatoriu pentru izbăvirea sufletului.
„Patrimoniul secund“
Dincolo de reconstituirea cu acribie și subtilitate stilistică a complexei paradigme generate de „chipurile Morții“, cercetarea de față are și extraordinarul merit de a semnala situația precară a unor monumente care alcătuiesc, cum susțineau în perioada interbelică Maria Golescu și Victor Brătulescu, „patrimoniul secund“ (p. 279), din care fac parte o serie de ctitorii cu valoare de istorie culturală, ignorate de multe ori și de specialiști. Metamorfozele adesea nefaste (intervenții punctuale neizbutite, repictări grotești, conservarea improprie etc.), produse voluntar sau nu, sînt de cele mai multe ori rezultatul absenței unei educații vizuale adecvate a celor care au sub îngrijire edificiile. În acest fel, revenirile periodice in situ ale autoarei pentru a constata starea de fapt au valoarea recuperatorie a acelor locuri ale memoriei, despre care vorbește Pierre Nora, și de transmitere a unei moșteniri culturale care riscă tot mai mult să se risipească.
Dacă, la începutul secolului al XX‑lea, prin intermediul personajului Tito Belcredi din Henric al IV-lea, dramaturgul Luigi Pirandello aducea în discuție condiția perisabilității ființei umane („…de cum ne naștem începem să murim, cel care a început mai întîi e mai înainte decît toți“), lucrarea Cristinei Bogdan ar putea fi receptată drept un posibil tratat de îmblînzire a Morții. O invitație persuasivă la cunoașterea unei discipline ca tanatologia prin intermediul unei cărți pentru minte, inimă și istorie culturală, prețioasă atît pentru indiscutabila valoare științifică, dar și pentru efectele psihologice pe care le suscită. Privirii meduzante, privirii Gorgonei, monstru anahoretic care poartă moartea în ochi (Pascal Quignard, Sexul și spaima, Humanitas, București, 2006), Cristina Bogdan îi contrapune o privire domesticită asupra lui Thanatos, zeul despre care Eschil scria că este „singurul care nu primește daruri“. Vitalitatea împotriva împietririi, iată calea de urmat în cercetările de tanatologie contemporane.