Unanimități toxice

Repetatele bombe de presă referitoare la plagiat şi plagiatori din lumea politică au atras din nou atenţia opiniei publice asupra crizei învăţămîntului îndeobşte şi a învăţămîntului universitar în special. Arme contondente, folosite cu mult succes împotriva duş­manilor politici, mai întîi de către, pe atunci, preşedintele Băsescu, apoi de succesorii lui, dezvăluirile care expun la lumină cîteva cazuri grave de impostură intelectuală lasă în adormire dimensiunea indirect politică a acestui nefast fenomen, precum şi relaţia lui cu alte forme, patente şi latente, de pervertire a mediului academic. Orice analiză trebuie să pornească de la anamneză. Un mediu universitar care a prosperat vreme de jumătate de secol proclamînd cînd genialitatea lui Stalin, cînd pe cea a lui Ceauşescu; un mediu care a tolerat decenii de-a rîndul ca Elena Ceauşescu să-i valideze sau nu valorile; un mediu care nu a avut mai mult de doi disidenţi deodată nu avea, nu are cum deveni subit necruţător faţă de impostură şi de impostori.

Sigur, se poate adăuga oricînd constatarea că există un mediu favorizant al acestei grave abdicări de la o definitorie exigenţă intelectuală şi morală. Ghemul inextricabil de disfuncţii care ţin în acelaşi timp de realităţile locale şi de cele universale nu diminuează, ci agravează precaritatea criteriilor de selecţie şi promovare în viaţa universitară. Aceste distincţii sistemice accentuează însă şi responsabilitatea fiecăruia dintre noi pentru batjocorirea valorilor pe care se întemeiază orice comunitate universitară.

În universităţile germane, conducătorul ştiinţific al unei teze este numit colocvial Doktorvater, „tată de doctor“. Un astfel de părinte e cel puţin la fel de responsabil moral de plagiatul şi/sau inepţia unei teze pe care a îndrumat-o ca şi autorul ei. Să presupunem că, înainte de 1989, aveam mîinile legate. Dar acum? Ce poate să păţească un profesor universitar, titularizat prin concurs, dacă refuză să acorde unui important personaj politic „palmele academice“ la care acesta, Dumnezeu ştie de ce, rîvneşte? Ce ar fi păţit oare distinşii mei colegi dacă se recuzau din comisia de doctorat a răposatului Vadim?

Teza „tribunului“ e publicată, şi oricine poate constata că e o acumulare de banalităţi, de anecdote de genul „Victor Eftimiu avea propriul bust în curtea casei“, de biografii ale unor politicieni – rezumate, dacă nu copiate din enciclopedii de mare circulaţie –, de amintiri personale despre cafele Marghiloman băute la Viena din bursa Herder, asezonate cu un număr consistent de pagini şovine şi xenofobe. Culmea trufiei, volumul cuprinde şi referatele de la susţinere, o colecţie jenantă de elogii unanime. Dacă răposatul Gh. Buzatu era vicepreşedinte al partidului prezidat de Vadim şi deci n-avea loc de întors, mă pot întreba de ce au consimţit la această impostură Ion Calafeteanu şi ceilalţi membri ai comisiei, care a propus în unanimitate ca teza să fie distinsă cu – risum tenatis, amici – cel mai înalt calificativ care putea fi acordat unei teze, summa cum laude? Sau ce rost avea să existe o comisie naţională de validare a tezelor de doctorat, care le valida pe toate? Dl ministru Curaj a scos canapeaua: a desfiinţat comisia naţională.

Între timp însă, pecinginea rămîne în cutele adînci ale sistemului. Ideea că toleranţa abjectă faţă de personaje politice de varii cinuri şi ranguri care promovează examene copiind – fiindcă, în fond, despre asta e vorba – poate să rămînă un fenomen izolat, care să ocolească cu grijă carierele şi biografiile studenţilor obişnuiţi, este o iluzie. Odată pervertit mecanismul, metastazele îl inundă.

La recentele alegeri pentru funcţiile de conducere în universităţi, Consiliul Facultăţii de Istorie din Bucureşti a votat masiv în favoarea a doi candidaţi şi a respins cu mînie proletară candidatura celui de-al treilea. Proiectul strategic de dezvoltare a facultăţii prezentat de acesta din urmă, dl Carol Căpiţă, profesor, are viziune, spirit critic şi elemente certe de originalitate; proiectul şi autorul lui ar fi putut deschide calea unor progrese importante pentru o facultate care, să fim sinceri, bate pasul pe loc, dar e perfect evident că nu proiectele au contat, ci interesele de grup: o rapidă examinare a proiectelor de cercetare care au beneficiat de aportul candidaţilor favoriţi identifică imediat despre ce grup e vorba. Mai mult, primii doi clasaţi, dna Florentina Niţu, conferenţiar, şi dl Marian Ştefănescu, lector, au cîştigat, ambii, majorităţi zdrobitoare şi în Consiliul facultăţii, şi în Senatul Universităţii, prezentînd acelaşi proiect strategic, perfect identic, şi dominat de auto-satisfacţie. Ei au dovedit astfel că plagiatul are mai multe forme decît bănuiam: plagiatul liber consimţit e doar una dintre ele, cum ne arată, vai, şi experienţa colegului Brezeanu, prea consimţitor la suferinţele tînărului Werther – pardon, Copos.

Am ieşit la pensie în toamna lui 2010, după aproape 50 de ani de carieră universitară în Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Dintre aceştia, pe şase i-am consacrat integral reorganizării facultăţii după 1989, cînd am sperat că învăţămîntul universitar va renaşte, ca pasărea Phoenix, din propria cenuşă. A şi dat o vreme oarece semne de viaţă: fără să mă laud, am reuşit, în acei ani de entuziasm (relativ) inocent, să aduc în faţa studenţilor un număr semnificativ de personalităţi autentice ale arheologiei şi istoriografiei româneşti, dar şi de mari personalităţi ale cercetării internaţionale. E adevărat, nu am evaluat corect aparente detalii, cum ar fi, de exemplu, faptul că, la conferinţa lui Jacques Le Goff, absenţa aproape unanimă a colegilor mei mi-a sărit în ochi cu agresivitate. Dar, una peste alta, aceia au fost ani entuziaşti de reconstrucţie.

Au fost. Între timp, colegii mei de generaţie au părăsit şi ei universitatea, se pregătesc de pensionare acum chiar şi foşti studenţi de-ai noştri, ca dl lector Marian Ştefănescu abia pomenit, şi facultatea a votat aceeaşi echipă care, în mandatul acum încheiat, s-a remarcat nu prin publicaţii de prestigiu sau prin promovarea celor mai interesanţi şi mai înzestraţi dintre discipolii lor, ci alocînd preferenţial două-trei norme didactice aceloraşi colegi sau făcînd pierdute invitaţii care le ofereau studenţilor excursii de studii gratuite în Italia: latina sunt, non leguntur.

În bătălia iresponsabilă şi, în ultimă instanţă, autodistructivă, pentru umbra de putere pe care o poate exercita un universitar în propria universitate – combinaţii de tot felul de comitete şi comiţii lucrative, captarea studenţilor prin favorizarea imposturii, aservirea doctoranzilor „de rînd“ şi servilismul faţă de doctoranzii cu cinuri înalte –, o parte dintre foştii mei studenţi au înţeles prea bine că studiile universitare nu mai reprezintă azi un ascensor social decît în sectoare foarte limitate: nu matematica, nu fizica – oricum, nu istoria; în schimb, dreptul sau relaţiile internaţionale funcţionează încă în imaginarul contemporan, nu doar al tinerilor, ci şi al părinţilor acestora, ca o cheie – poate ca un şperaclu – capabil să deschidă porţile unor paradisuri închipuite. Drept care au decis, între altele, că arheologia, antropologia culturală, istoria antică sau istoria culturală – domenii de îndelungă tradiţie şi acumulare, cu o tehnicitate austeră şi o indispensabilă erudiţie, deci prea puţin plăcute într-o cultură în care istoria e tot mai mult un divertisment televizat – trebuie musai să fie sufocate ca să poată ei să-şi extindă nelimitat controlul. Cînd unii elimină latina din gimnazii, alţii elimină istoria Romei din universităţi: splendidă unanimitate!