„Unic si trist stau in natura…“

Sint un om atit de incuiat, incit mi-am facut din introvertire un stil. Orice discurs individual ar vrea sa stabileasca o data pentru totdeauna ordinea lumii. Caut somnul ca sa pot tacea si mai mult. Zdrobit de oboseala. Sfisiat de deznadejde. Incremenit de spaima. Cel care sufera intotdeauna e corpul. In dialog, discursul celuilalt isi gaseste in tine, in replicile tale o materie numai buna de devorat. Graba fiecarei dimineti, mai ales atunci cind simt nevoia sa scriu. Ca un fel de masura de aparare. Vine ziua si ma striveste cu greutatea ei. Scrisul e un fel de costum de protectie. Scrisul trebuie sa poata folosi ceea ce e inca viu in mine. Fata de cine ma simt vinovat atunci cind stiu ca pierd timpul? Caut acea liniste in care sa pot scrie, in sfirsit, textele mele agitate. Cine se spovedeste, cine se confeseaza, cine scrie scrisori lungi e doar pe jumatate scriitor. Daca „opera“ ta nu reuseste sa-ti absoarba nevoia acestor acte, ea e doar pe jumatate o „opera“. Creierul meu e un aparat de filmat. Ii spun lui V.: Nu-l inteleg pe Blanchot cu mintea. Numai cine a simtit pe propria lui piele ceea ce spune el il […]