În ultimele săptămîni, dacă nu luni, ori de cîte ori arunc o privire în postările de pe Facebook ori în ziarele româneşti online, dau peste scandalul recent al Uniunii Scriitorilor din România. S-au format acolo două tabere care se acuză reciproc de trădarea intereselor fundamentale ale acestei instituții, de terfelirea oricăror principii etice. Bătălia a luat dimensiuni apocaliptice la nivel de jigniri şi de lovituri sub centură. Pentru mine, tabloul e difuz şi are trăsături groteşti şi absurde. Oamenii se fac reciproc cu ou şi oțet, aruncă cu noroi şi pietre, au avut loc excluderi din Uniunea Scriitorilor, desigur contestate, a fost creată o comisie etică pentru a normaliza şi a regla totul etc. Denigrări? Infamii? Calomnii? Şi cine calomniază pe cine?
Sînt tulburat şi oripilat de amploarea acestei aşa-zise dezbateri, care, de fapt, nu mai este de mult o controversă cît de cît decentă, ci doar o păruială ca la uşa cortului, cu înjurăturile de rigoare la care-ar înroşi şi cei mai ageamii birjari, rostite de scriitori şi personalități de toate vîrstele, pe care le consideram respectabile.
O păruială de dimensiuni caragialiene, care pare a continua în virtutea inerției, cu o energie şi furie de zile mari. În germană se vorbeşte, în cazuri din acestea, despre Eigendynamik, dinamică proprie, deci o dinamică ce se naşte de la sine şi care se menține fără intervenția unui motor extern.
Adesea, cuvintele germane îmi sînt mai la îndemînă decît cele româneşti, căci am plecat, de un car de vreme din România, şi trăiesc, de-o jumătate de veşnicie, în Germania, şi, din anii ’80, sînt membru al Uniunii Scriitorilor Germani, id est Schriftstellerverband. Şi la modul firesc, acum mă întreb: ar fi posibil aşa ceva aici? Să se „poarte“ astfel de păruieli scriitoriceşti în arena publică? Ca să stau strîmb şi să judec drept, categoric nu, din următoarele motive esențiale: în primul rînd, pentru că nu se cade, iar maeştrii condeiului, mai bine zis ai tastaturii, nu s-ar implica nicidecum în astfel de dispute la nivel de mahala delirantă. În al doilea rînd, gîndind ipotetic, dacă vreunul dintre ei s-ar implica, totuşi, n-ar prea găsi adversari şi ar provoca cel mult uluirea sau veselia generală. Şi în al treilea rînd, pentru că astfel de dispute abracadabrante ar rămîne, fără doar şi poate, o problemă internă a Uniunii Scriitorilor, rufele murdare s-ar spăla cumințel, în familie, şi mass-media nu ar fi deloc interesate să se ocupe de o astfel de temă à la longue. Nici măcar presa de bulevard, care desigur că aruncă adesea şi aici cu noroi în cine şi unde poate. Cîți cititori să fie oare interesați, la infinit, de ceea ce a zis astăzi scriitorul X despre scriitorul Y şi de cum l-a înjurat poetul A pe poetul B, cu cele mai mici detalii? Aşa că treburi din astea pur şi simplu nu s-ar publica. Publicul larg de aici s-ar interesa de păruieli verbale cotidiene ale tagmei scrisului la fel de mult cum mă interesez eu zilnic de timpul probabil din Honolulu. Oare de ce, în România, lucrurile stau cu totul altfel?
O tempora, o mores! Ce frumoase erau timpurile cînd, la Bucureşti, se mai purtau încăierări după toate regulile artei, care au intrat, pe bună dreptate, în analele literaturii, de pildă, marea bătălie din Telegrame: „[…] palme cafine central… palme picioare piața endependenții… Acesta apărat bastonu, lovit cap Iordăchel, Costăchel tras revolver spart glob lampa…“!
În comparație cu eroismul acesta desfrînat, excesele verbale ale disputei de la Uniunea Scriitorilor sînt, deocamdată, doar o palidă copie a trecutului şi vorbe goale. Dar cine ştie ce va aduce ziua de mîine, după cum evoluează lucrurile, poate că protagoniştii vor trece, în sfîrşit, la fapte.
un grup restrâns de nemulțumiți au pornit o campanie fără precedent care nu poate ajuta pe nimeni, inclusiv pe „reformatori”. Desigur , dialogul și transparența vor învinge orgoliile personale. Orice îmbunătățire este bine venită, dar fără scandal „revoluționar”, că războiul mondial a început de mult, alt război nu mai este necesar.