Un foarte bun prieten și iubitul lui, amîndoi români, au călătorit anul trecut pînă în Spania ca să se însoare (regatul majoritar catolic e al treilea stat din lume, după Olanda și Belgia, care a legalizat mariajul între persoane de același sex). Spun „prieten“, dar termenul mai potrivit ar fi cel de „văr“ – poate părea o excentricitate, dar omul chiar face parte din familie, tot așa cum a făcut parte din ea unul dintre eroii copilăriei mele, un vecin fără nici o legătură de sînge cu mama sau cu tata, căruia i-am spus din prima „unchiu’ Ovidiu“ și căruia așa i-a rămas pentru totdeauna numele.
Revenind: cum cei doi se cunoscuseră de puțină vreme, am vrut să aflu un singur lucru: „Nu cumva v-ați grăbit nițel“? „M-am fript de prea multe ori ca să nu știu că am dat peste bărbatul lîngă care vreau să-mbătrînesc cu acte în regulă“, a venit răspunsul și mi s-a făcut instantaneu rușine din cauză că pusesem întrebarea: e chiar atît de simplu.
Trei milioane de conaționali m-ar contrazice categoric. Reuniți în Coaliția pentru Familie, ei au depus la Senat o propunere legislativă de revizuire a Constituției. Textul definește căsătoria drept uniunea „între un bărbat și o femeie“, iar în cazul în care Curtea Constituțională e de acord cu ideea, Parlamentul poate adopta legea cu o majoritate calificată (două treimi). Constituția poate fi revizuită în baza unui referendum național și nu am nici o îndoială că – dacă se va ajunge acolo – schimbarea legii fundamentale se va și produce. Trei milioane de semnături înseamnă imens: aproape jumătate din voturile cu care a fost ales președinte Klaus Iohannis în 2014, în condițiile în care fostul primar al Sibiului era sprijinit de două partide parlamentare mari, care fuzionaseră cu puțin timp în urmă.
Biserica Ortodoxă Română, altfel spus, e cel mai mare partid politic (neasumat ca atare) din România: revizuirea Constituției a fost sprijinită printr-un mesaj destul de limpede al Patriarhului Daniel, iar din Comitetul de Inițiativă al Coaliției pentru Familie face parte o vedetă mediatică a Bisericii, preotul sibian Constantin Necula. Culte catolice sau protestante au luat și ele parte la considerabilul efort de strîngere a semnăturilor. “Această solidaritate umană nu va putea fi ocolită şi proiectul va fi luat în discuţie”, a spus, cu îndreptățire, președintele Comitetului, Mihai Gheorghiu (directorul general adjunct al Muzeului Țăranului și fost secretar de stat în Ministerul de Externe). Suntem, iată, în punctul în care demersul nu (mai) poate fi ocolit.
Că rostul acestei revizuiri e, de fapt, acela de a împiedica legalizarea parteneriatelor civile între persoane de același sex mi se pare evident. Codul Civil spune clar că o căsătorie “se încheie între bărbat și femeie”, dar el ar fi mult mai ușor de modificat decît legea fundamentală. E, dacă doriți, un “atac preventiv”, iar organizația de apărare a drepturilor minorităților sexuale Accept are toate motivele să observe că revizuirea Constituției nu ar schimba cu nimic starea a numeroase familii din România: sute de mii de copii sunt despărțiți de cel puțin un părinte, plecat la muncă în străinătate, peste 800,000 de heterosexuali au declarat la recensămîntul din 2011 că trăiesc împreună, dar necăsătoriți și – ce să vezi? – prietenul meu cel însurat cu un bărbat este într-una dintre cele mai fericite relații monogame din cîte cunosc. Nici una dintre aceste uniuni nu e recunoscută de statul român și nici una dintre persoanele aflate în astfel de uniuni nu are parte de drepturi precum coasigurarea în cazul pierderii locului de muncă sau posibilitatea de a moșteni bunurile dobîndite în comun.
Altfel spus, statul român nu are nici o problemă în a încasa aceleași taxe și impozite de la toată lumea, ba chiar face publice liste ale datornicilor persoane fizice, dar cînd vine vorba de acordat aceleași drepturi se mai gîndește. Sau, mai rău, ar putea să le restrîngă. E foarte adevărat că dreptul la inițiativă legislativă pe care și l-au exercitat trei milioane de oameni nu poate fi bagatelizat și mi se pare o greșeală imensă ca unii dintre auto-intitulații progresiști să-i numească pe aceștia “troglodiți”. Mult, mult mai grav este de fapt că e vorba de oameni ca mine și ca dumneavoastră: mai mult sau mai puțin educați, mai mult sau mai puțin înstăriți, îngrijorați în mod legitim pentru viitorul lor și în căutarea unor soluții. Sau a unor miracole: în excepționalul său volum de antropologie din 2014 “Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”, Mirel Bănică observa cît de pestriț e, de fapt, portretul de grup al pelerinilor și exprima foarte întemeiate îngrijorări în legătură cu posibila apariție a unei mișcări politice care să profite de nemulțumirile lor – cele mai multe, legitime.
Nimeni, dar absolut nimeni nu își imaginează că mariajele între persoane de același sex vor fi legalizate în viitorul apropiat în România: e vorba (chestiune mult mai plicticoasă și care necesită eforturi imense) de aplicarea unui principiu simplu – egalitatea de tratament în fața legii. Dezolant, din punctul ăsta de vedere, e că Partidului BOR nu i se opune nici unul dintre partidele reprezentate în Parlament. Dimpotrivă, chiar, cel care se pretinde a fi social-democrat nu pare să aibă vreo problemă cînd unul dintre deputații săi vorbește senin despre închisoare pentru profesorii care predau educația sexuală fără acordul părinților și cînd el cere să știe care e sexualitatea profesorilor. Mult mai bine organizată și, aparent, mai rezonabilă, Coaliția pentru Familie propune ca referendumul să se organizeze odată cu parlamentarele din toamnă. Dacă se va întîmpla astfel, îndrăznesc să cred că acest scrutin va fi cel mai important din România postdecembristă: ultima dată cînd o oaste a Domnului făcea legea știm ce-a ieșit.